Definiţii de ieri…
Am consultat, datorită dicţionarului-tezaur al limbii române, aproape toate sursele care ne informează în legătură cu definiţia diftongului şi am constatat că odată cu evoluţia ştiinţelor limbii, adevărul este din ce în ce mai bine exprimat. „Diftonghii” sunt amintiţi mai întâi într-o „Bucoavnă”, dar o definiţie completă apare în prima gramatică românească aparţinând lui Ienăchiţă Văcărescu (cunoscut pentru primele încercări de poezie, cu „Amărâtă turturea” sau cu „Într-o grădină”), numită explicit „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielelor gramaticii româneşti” (1787): „Diftongul iaste o unire de doao slove glasnice”. În aceiaşi ani, Dimitrie Eustatievici (1730-1796), autorul primei gramatici complete a limbii române, stabileşte o echivalenţă: „glăsuitoare sau diftongi” („Gramatica rumânească”), iar Gheorghe Şincai leagă de rostire adevărul: „Diftongii […] se ţin tot de aceeaşi silavă”. Alţi gramaticieni definesc apelând la logică: „Dacă slovelea acestea glasnice deodată cu o deschidere a gurii să răspund, să numesc diftonghi” (Moisi Fulea, „Bucoavnă de normă”, Sibiu, 1815). O confuzie ar putea rezulta din definiţii ca acestea: „Diftongurile sunt din două vocale sau glasnice” (Ion Heliade-Rădulescu, „Gramatică romînească”, Sibiu, 1828) sau „Două vocali împreună rostite se chiamă diftong” (I. Codru-Drăguşanu, „Rudimentele gramaticei romane”, Bucureşti, 1848). Evident că nu e vorba de două vocale rostite împreună.
O încercare îi aparţine lui Nicolau Bălăşescu, propunând un termen nou: „Vocale compuse sânt: ea, ia, iu, care se zic diftongi” („Gramatica română”, Sibiu, 1848), dar abia „Convorbiri literare” (apărută în 1867) pune punctul pe i: „Una vocală întreagă împreună cu alta înjumătăţită se chiamă diftong”. Mai aproape de noi, Lazăr Şăineanu generalizează: pentru el, diftongul presupune „reunirea a două sonuri într-o singură silabă”, dar I.-Aurel Candrea şi Gh. Adamescu păstrează ambiguitatea. Pentru ei, diftongul e „sunetul format din două vocale rostite dintrʼodată, precum ea, au etc.” („Dicţionar enciclopedic ilustrat”, 1931). Nu e departe nici August Scriban, care consideră diftongul o „silabă care cuprinde două vocale, ca ai, au, ua, ei, oi ş.a.” („Dicţionaru[l] limbii româneşti”, Iaşi, 1939). Un merit aparte are A. Scriban, care explică în paranteză etimologia: din vechiul grecesc diphtongos, alcătuit din „di-, doi, şi phtongos, vocală”).
…şi de azi
O definiţie clară publică revista „Studii şi cercetări lingvistice” din 1954, apropiată de cea oferită de DEX (2016): „Pronunţare în aceeaşi silabă a unei vocale cu o semivocală; grup de două sunete format dintr-o vocală şi o semivocală[,] care se pronunţă în aceeaşi silabă”. (Virgula ne aparţine.)
