O explicaţie dilematică
Are parte de ea cel ce nu apelează la o lucrare de specialitate, ci la serviciile Wikipediei, care îi livrează definiţia la pachet cu o vizibilă întrebare: „În fonetica tradițională, după unii autori, diftongul este ansamblul a două vocale pronunțate în aceeași silabă. Dintre acestea numai una este nucleul silabei, putând fi accentuată, adică este silabică, cealaltă nu, adică este asilabică”. Evident că suntem pe tărâmuri mişcătoare nu din pricini ştiinţifice, ci de natură formală. Par a fi anulate cunoştinţele elementare de fonetică, acelea care ne spun că o silabă nu poate avea mai mult de o vocală. Dacă asociem două vocale, acestea vor fi rostite în tot atâtea silabe, care vor alcătui un hiat, nicidecum un diftong. Cititorul comun nu are nevoie de opiniile autorilor, mai ales că aceştia vor fi în maximă dificultate dacă vor încerca să ne convingă că într-un diftong pot fi îngrămădite două vocale. Nici măcar foneticienii nu au la îndemână argumente care să răstoarne o realitate bine fixată în conştiinţa vorbitorilor.
Diftongul a trecut oceanul
Nu e prima oară când cer ajutorul filologului şi cărturarului Sanda Golopenţia-Eretescu, universitarul român stabilit în Statele Unite ale Americii. (Cea mai importantă contribuţie a sa e în materie de etnologie, facilitând identificarea tezei de doctorat a Ligiei Bârgu-Georgescu – „Semnul, în basmul fantastic” –, pe care Editura „Egal” din Bacău a publicat-o în anul 2020.)
Cuvântul şi alcătuirea sa sonoră
I-am scris dnei Sanda Golopenţia-Eretescu încă de la începutul campaniei antidiftong, cerându-i părerea despre noua îndeletnicire a unora de a nega structura internă a limbajului. Mi-a atras atenţia că a scris în urmă cu aproape 6o de ani un studiu în limba franceză care asociază fonetica cu lexicul („La structure phonologique des monosyllabes roumains”, în „Cahiers de linguistique théorique et appliquée”, III, 1966, pp. 59-67) şi că textul a stat la baza alcătuirii schiţei de sistem „Vocabularul românesc contemporan”, realizată de Vasile Şerban şi Ivan Evseev şi publicată în 1978 de Editura „Facla” din Timişoara. Descriind cuvintele monosilabice, cei doi universitari utilizează diftongul implicit: cuvintele bifonematice sunt formate din „vocală + semivocală: ai, au; îi; eu (se rosteşte: ieu), ei (pronunţă: iei); oi, ou; ii (pluralul lui ie)” sau din „semivocală + vocală: ia, ea (atât verbul, cât şi pronumele se rostesc la fel: ia; sunt, adică, omofone)” (pp. 81-82). În continuare, diftongul apare explicit: aceleaşi cuvinte monosilabice apar cu combinaţiile consoană + diftong (bai etc.), diftong + consoană (iad etc.), consoană + diftong + consoană (biet etc.), consoană + consoană + diftong (brâu etc.), diftong + consoană + consoană ( iaht etc.), consoană + diftong + consoană + consoană (piept etc.), consoană + consoană + diftong + consoană (steag etc.), consoană + consoană + consoană + diftong (splai etc.), consoană + consoană + consoană + diftong + consoană (streaz), consoană + consoană + consoană + diftong + consoană + consoană (ştreang). Descrierea continuă pentru cuvintele bisilabice şi cele polisilabice.
