Diftongul are şi neprieteni
După ce la simularea probei de limba şi literatura română pentru evaluarea naţională din acest an unele judeţe au „îndrăznit” să ceară recunoaşterea grupurilor de sunete alcătuite dintr-o vocală şi o semivocală (sau invers) rostite în aceeaşi silabă, iar apoi numărarea acestora, şi-au făcut apariţia comentariile neprietenilor diftongului atât pe internet, cât şi în contexte orale spontane. La contactul cu subiectul dat la aceeaşi simulare, dar venit de la Ministerul Educaţiei, reacţiile au fost mai palide, dar faptul că încă existau dădea de gândit pentru maturi, mai puţin pentru elevi. Aceştia, prieteni totuşi cu fonetica primară, îşi vedeau de treabă, căci cei mai mulţi dintre ei stăpâneau tehnica identificării unui diftong, ba chiar şi tipologia aferentă: ascendent, respectiv descendent. E drept că unii utilizau termenii consideraţi de dicţionarele noastre ca învechiţi: suitor (ex.: /ia/, din /pia-tră/) şi coborâtor (ex. /ai/, din /plai/). Am discutat cu profesorii despre aceasta şi am aflat un lucru (parţial) îmbucurător: cei care au obţinut note sub 5 au rezolvat, în bună parte, cerinţa legată de inventarierea diftongilor. Am avut ocazia să constat că şi elevi a căror limbă maternă este maghiara (e cazul celor din comuna Ghimeş-Făget) au răspuns corect, ba erau gata să-mi prezinte, cu exemple, celelalte două grupuri vocalice înrudite: triftongul şi hiatul.
„Păcatele” diftongului
Cei ce nu-l iubesc îi reproşează caracterul de intrus în sistemul de cunoştinţe al unui elev de gimnaziu, cu recomandarea ca studierea lui să se facă doar în universităţi, prin facultăţile de litere. Se deducea de aici că diftongul este un termen neologic şi că a dat buzna în limba română poate chiar în contemporaneitatea noastră, fără a i se verifica amănunţit documentele personale şi a i se proba utilitatea ştiinţifică.
Descoperire… istorică: diftongul are 240 de ani!
Sursa informaţiei nu suportă nicio urmă de îndoială: „Micul dicţionar academic/ MDA”, elaborat de Academia Română, prin Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” (Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010, s.v.), unde este precizată atestarea documentară. Aşadar, termenul diftong a fost consemnat prima oară în lucrarea de profil „ABC sau alphavit pentru folosul şi procopsala şcoalelor celor normaliceşti a neamului românesc”, Blaj, 1783. În 2023 s-au împlinit 240 de ani de la tipărirea acestui manual ([abecedar]), care se înscrie în excepţionala campanie deschisă de corifeii Şcolii Ardelene pentru a demonstra latinitatea limbii noastre şi romanitatea poporului de la nord de Dunăre.
Un sens aproape inutilizabil
MDA ne face cunoştinţă cu un înţeles mai puţin util celor ce studiază sistemul fonetic românesc: „semn tipografic conţinând două vocale sau o vocală şi o semivocală”. După cum se vede, numai partea a doua a definiţiei respectă natura grupului vocalic discutat aici, în vreme ce prima parte este specifică hiatului.
