Episodul cu avionul forțat să aterizeze la Minsk, deși poate să pară o ciudățenie, nu este în nici un caz singular. Singulară este doar retorică folosită de Occident și mă voi referi mai încolo la motivația acesteia. Am povestit, ieri, despre avionul președintelui Evo Morales, plimbat deasupra Europei și forțat să aterizeze în Austria pentru că CIA credea că la bord s-ar afla și Edward Snowden. Atunci, nici mass-media occidentală și nici ONG-urile care se declară preocupate de apărarea drepturilor omului nu au făcut mare vâlvă. Dar cazul nu a fost singular. În 2004, avionul în care se afla parlamentarul rus Andrei Vavilov a fost forțat să aterizeze la Palm Beach și percheziționat; în 2012 Turcia a forțat cursa aeriană Moscova – Damasc să aterizeze la Ankara sub amenințarea că va doborî avionul; în 2016, Ucraina a determinat aterizarea cursei Kiev – Minsk sub amenințarea doborârii avionului și a arestat un pasager – cetățeanul armean Armen Martirosyan – sub acuzația că e agent al Moscovei. Nici unul dintre aceste cazuri nu a fost considerat de presa occidentală drept un „casus belli”.
Puțină lume își dă seama că ne aflăm într-un război Occident – Orient iar astfel de episoade sunt doar mici confruntări la scara imensului conflict. După căderea Comunismului, echilibrul mondial a fost făcut flenduri de pretenția americană de a domina lumea. Excepționalismul american – care a reușit să-și subordoneze Europa și o parte din Asia – s-a lovit, în final de ascensiunea Chinei și revenirea Rusiei. Un nou echilibru a început să se creeze. Dar acest război tăcut se poartă cu alte arme, deși scopurile sunt aceleași: impunerea propriei ideologii și exploatarea resurselor. Își mai amintește cineva cum a „reușit” România să rămână fără propriile resurse minerale și umane? Astăzi considerăm normal faptul că gazul, petrolul, minereurile românești sunt exploatate de companii străine, că populația țării se încolonează, cuminte, să meargă să muncească în străinătate, că țăranii nu mai au voie să crească și să vândă porci sau găini sau că regula în economie este munca pe salariul minim. Desigur, pentru toate acestea există câte o explicație înghițită foarte ușor de majoritatea cetățenilor. Prea puțină lume își da seama că există o legătură între toate aceste elemente și, mai mult, că schimbările nu se vor opri aici.
România și alte țări europene și-au cedat suveranitatea și au acceptat să execute, docil, ordinele venite de la Bruxelles, Berlin sau Washington. Mai mult decât cedarea economică este faptul că România a acceptat și rolul de marionetă în acest război tăcut. Țara noastră a dat bani pentru ajutorarea Opoziției din Belarus, miniștrii și politicienii de la Putere își încordează mușchii și amenință guvernele care nu execută mișcările ordonate de Washington. Ar fi de râs dacă această penibilă politică externă nu ar veni cu niște costuri. Am pierdut zeci de vieți și miliarde de euro în Irak și Afganistan, într-un război care nu avea nici o legătură cu noi, cumpărăm într-o nebunie arme de la hegemon, în vreme ce sistemul de sănătate se năruie, educația s-a prăbușit iar economia se hurducăie. Dar ce frumos este când ieșim cu creierele proaspăt spălate pe strasse și ridicăm imnuri de slavă întru cinstirea ocupantului! Ce grațios au pupat tinerii frumoși și liberi mâna celor care, pas cu pas, le-a amanetat viitorul spunându-le, că, de fapt, le oferă cea mai bună dintre toate lumile posibile!
