Tema acestui material mi-a fost sugerată de discuţiile privind Secţia de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie şi întoarcerea acestei secţii sub controlul DNA. Tema adevărată şi neobservată de combatanţi se află dincolo de existenţa acestei secţii. Cum răspunde statul pentru erorile judiciare? Şi pentru că statul nu răspunde, atunci justiţiabilul speră că angajând într-un oarecare mod răspunderea magistratului îşi rezolvă problema erorii ori abuzului. Lipsa legislaţiei privind răspunderea statului este recunoscută de Guvern, deşi formal, acest lucru e negat. În decizia CCR Nr. 374/2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală, avem confirmarea afirmaţiilor formulate mai înainte.
Articolul sus citat are următorul conţinut; (1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.”
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia apreciază că prin prevederile menţionate se limitează în mod nepermis aria de cuprindere a situaţiilor pentru care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Arată că, în reglementarea actuală, în cazul pronunţării unei condamnări pentru o faptă, în cazul incidenţei unui caz de încetare a procesului penal, nu pot fi acordate despăgubiri, deoarece art. 538 din Codul de procedură penală nu prevede această posibilitate… Autorul excepţiei susţine că sintagma „potrivit legii” din cuprinsul art. 52 alin. (3) din Constituţie (Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. n.n.), se referă la modalitatea de acordare a despăgubirilor şi la întinderea acestora, nicidecum la limitarea cazurilor ce constituie erori judiciare. Instanţa de trimitere, Curtea de Apel Constanţa, apreciază că în aplicarea acestui text de lege, în practica judiciară s-a stabilit că ipotezele în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală, fiind circumscrise doar situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de Codul de procedură penală, excluzându-se, implicit, orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita, în orice mod şi sub orice alt temei legal, acoperirea unui prejudiciu de această natură.
A fost invocată anterioara jurisprudenţă a CCR după care normele menţionate sunt conforme Constituţiei şi tratatelor internaţionale câtă vreme acordarea de către stat a despăgubirilor, în cazul unei arestări sau detenţii ilegale, se face, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, „în condiţiile legii”, autoritatea legislativă fiind singura în măsură să dispună asupra cazurilor şi condiţiilor în care se poate beneficia de asemenea despăgubiri.
Guvernul apreciază că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate, deoarece nu critică textul pentru ceea ce prevede, ci pentru ceea ce nu prevede, criticând, în realitate, o omisiune legislativă în materia reparării prejudiciului produs prin erori judiciare. În subsidiar, Guvernul susţine că; “… excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Apreciază că dreptul la repararea pagubei, recunoscut de art. 538 din Codul de procedură penală, ia naştere în condiţiile răspunderii civile delictuale atunci când, după condamnarea definitivă şi după rejudecarea cauzei, se pronunţă o hotărâre definitivă de achitare.
Autorul pagubei este judecătorul care pronunţă, cu vinovăţie, soluţia iniţială de condamnare, cauzându-i persoanei condamnate un prejudiciu pe perioada în care aceasta execută pedeapsa. Deşi nu are o consacrare legală, în literatura de specialitate şi în practică s-a fundamentat opinia conform căreia noţiunea de eroare judiciară este indisolubil legată de pronunţarea unei hotărâri de achitare (şi nu o hotărâre de încetare a procesului penal) ca urmare a admiterii cererii de revizuire şi anulare a hotărârii penale.”
La rândul său, în motivarea de respingere, CCR formulează câteva consideraţii privind eroarea judiciară ca apoi să cauţioneze indirect practica neunitară, cităm: “ Trebuie evitată şi situaţia calificării jurisprudenţei neunitare sau a revirimentului jurisprudenţial drept eroare judiciară. Este, de asemenea, de observat că simplele interpretări judiciare eronate sunt susceptibile a fi corectate în mod exclusiv prin intermediul căilor ordinare/extraordinare de atac, ele neconstituindu-se în erori judiciare….”
Pentru profani lucrurile se traduc astfel; Guvernul spune/recunoaşte că nu există lege să acopere toate situaţiile, iar CCR apreciază că practica neunitară a unor instanţe nu se circumscrie noţiunii de “eroare judiciară”. Şi astfel ni se demonstrează pas cu pas, infailibilitate supraumană a soluţiilor pronunţate de instanţe chiar dacă …sunt contradictorii.
Jr. Adrian M. Ionescu
