Puterile adverse ale lumii

Sfânta Evanghelie propusă pentru duminica a XIX-a de peste an are un parcurs foarte dramatic. Ne-am putea prezenta această relatare ca scenele unui adevărat film.
Este noapte… Isus se roagă singur, pe munte, în timp ce ucenicii sunt pe lac, într-o barcă „lovită de valuri”. La un moment dat vine Isus spre ei „mergând pe mare”. Ucenicii se înspăimântă, Isus îi linişteşte, Petru vrea să-i meargă în întâmpinare pe apă, dar simte că se scufundă… Strigă după ajutor, Isus îl prinde de mână şi-i reproşează puţina lui credinţă. Vântul încetează, iar cei care sunt în barcă, exclamă: „Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!”.
Ca şi în duminica trecută, şi astăzi, Evanghelia ne pune în faţa unei realităţi extraordinare, impresionante în ceea ce priveşte comportamentul lui Isus. Şi, de asemenea, şi astăzi suntem provocaţi de Evanghelie să reacţionăm în faţa acestei relatări, culegând din ea sensul profund, dincolo de orice tentaţie de scepticism incredul sau de superficialitate emotivă.
De fapt, interesul relatării nu se epuizează în dramaticul situaţiilor şi evenimentelor relatate; el se concentrează mai ales în mesajul care este implicit şi ascuns în aceste evenimente, şi pe care trebuie să-l descoperim dincolo de realitatea simplă a faptelor povestite.
Această pagină din Evanghelia după sfântul Matei este simultan „relatare” a ceea ce s-a întâmplat în acea noapte pe lac, şi „simbol” al situaţiilor mai generale care îi privesc şi pe cititorii şi auditorii Evangheliei.
Barca lovită de valuri este barca lui Petru, adică aceea de pe timpul în care stătea Petru şi ceilalţi ucenici, dar şi Biserica, cea care încontinuu, în toate timpurile, se confruntă cu puterile adverse ale lumii; acele puteri adverse care se manifestă uneori explicit prin persecuţie, dar care pot lua şi aspectul instrumentalizării, rău-înţelegerii şi non-consideraţiei.
Teama şi dubiile ucenicilor şi a lui Petru sunt temerile şi dubiile creştinilor din toate timpurile. Biserica a fost şi va fi mereu o comunitate de credincioşi, dar în acelaşi timp aceşti credincioşi sunt întotdeauna – când mai mulţi, când mai puţini – „oameni cu puţină credinţă”, aşa cum, de fapt, suntem un pic noi toţi.
Şi în tot timpul „navigării” sale prin noaptea istoriei, Biserica se află întotdeauna într-o situaţie unde pare că Domnul este absent, într-o situaţie unde pare că lucrurile lumii merg înainte, înaintează fără Cristos şi fără Evanghelie, în timp ce, în realitate, Domnul este întotdeauna prezent, chiar dacă într-un mod ascuns şi misterios, şi, de fapt, întreaga istorie a omenirii şi a lumii este situată sub semnul Paştelui, adică al morţii şi învierii lui Cristos.
Întotdeauna, pe tot parcursul vieţii pământeşti, fragilitatea puţinătăţii noastre de credinţă este chemată să se depăşească încontinuu prin strigătul rugăciunii care îl invocă pe Cristos mântuitorul, pentru a găsi în el sprijin şi încredere în orice încercare şi dificultate, deoarece aventura credinţei creştine nu poate fi gândită şi trăită ca o liniştită croazieră de vacanţă.

Pr. Iulian Robu, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău