Purtăm pădurile în suflet

Iubesc tot ce e viu, dar nu mă simt îndreptățită să vorbesc despre asta. Nu fac destul ca să păstrez natura așa cum am primit-o, ba chiar pot spune că uneori o trădez. Încerc să-mi acord iertarea repetându-mi că orice ființă, oriunde s-ar afla în lanțul trofic, consumă și este consumată. Diferența constă în faptul că omul, instalat în vârf, doar consumă. Nici asta nu ar fi o mare vină dacă ar face-o ca să supraviețuiască.

Din nefericire, consumă și distruge mult ca să arunce mult, mânat de lăcomie, de nevoi inventate, de graba de a trăi și anesteziat de stres. Nu ucide doar când îi este foame, nu taie pădurea doar când îi este frig. Totuși, există și oameni, destul de mulți, care respectă natura, care știu că nu trebuie să-i strice echilibrul și care s-au transformat în infirmieri ai planetei. Și în soldați. Se duce o bătălie, la nivel de mesaj, evident, între organizațiile de mediu și companiile care exploatează lemnul.

Primele acuză că munții sunt defrișați într-un ritm sălbatic, celelalte susțin că taie respectând Codul Silvic. Putem să sperăm că adevărul se află la mijloc, căci nimeni nu a făcut media tuturor situațiilor în care s-a exploatat legal și ilegal. Există sute de infracțiuni care nu sunt descoperite și trecute în statisticile oficiale.

Eu încă mai cred că pădurile statului român, cele administrate de Regie, sunt bine păzite, bine îngrijite și că se fac tăieri doar pentru îndepărtarea uscăturilor, a copacilor bolnavi și a desișurilor. Pădurile particulare sunt mult mai expuse expoatării excesive, cu sau fără știrea proprietarilor.

„Purtăm pădurile în suflet”, mărturisește inițiatorul campaniei „Plantăm fapte bune”. E un dar și o bucurie că există astfel de acțiuni. Mă ajută să mă simt mai puțin vinovată că-mi plac obiectele din lemn, dar mai ales să sper că generația următoare va trăi pe o planetă verde. Aș vrea să pot spune că nu reușesc infractorii să taie cât reușesc să planteze, an de an, voluntarii.