În ultimele decenii, regiunea Nagorno-Karabah a fost martora unor conflicte aprinse între armeni și azeri, iar aceste tensiuni au culminat recent cu o mișcare a populației fără precedent în regiune. Aproximativ 100.000 de armeni din Nagorno-Karabah au fugit spre Armenia, provocând una dintre cele mai mari mișcări de populație din istoria recentă a regiunii.
Nagorno-Karabah, o regiune disputată între Armenia și Azerbaidjan timp de trei decenii, și-a proclamat independența și a fost susținută de Armenia. Cu toate acestea, săptămâna trecută, o operațiune militară specială a Azerbaidjanului a învins rapid forțele de autoapărare ale Karabahului, în timp ce trupele Republicii Armenia au refuzat să mai participe la ostilități. Această schimbare a situației a declanșat panică printre populația armeană din Nagorno-Karabah, iar zeci de mii de oameni au început să părăsească zona, temându-se că vor deveni victime ale trupelor azerbeidjane.
Panica a fost amplificată de explozia unei benzinării la Stepanakert, în urma căreia au murit circa 170 de persoane. Oamenii se aflau la coadă pentru a alimenta înainte de a fugi spre Armenia.
Azerbaidjanul nu s-a ferit să atace chiar și trupele rusești de menținere a păcii.
Ceea ce este cu adevărat alarmant este reacția liderilor armeni la acest conflict. În loc să solicite ajutorul Rusiei, care a fost un aliat tradițional al Armeniei, conducerea armeană, instalată cu sprijin occidental, a adoptat o atitudine ostilă față de Rusia, în ciuda faptului că trupele rusești de menținere a păcii au jucat un rol important în regiune în urma conflictului anterior dintre Armenia și Azerbaidjan.
Protestele au cuprins Armenia, cu opoziția cerând implicarea militară a țării pentru a apăra Nagorno Karabah. În același timp, mai multe organizații neguvernamentale au protestat în fața Ambasadei Rusiei, cerând… „eliberarea Armeniei de sub ocupatia ruseasca”.
Este evident că acest scenariu complicat a fost pus la cale în laboratoarele Occidentului ca parte a unui conflict mai larg cu Rusia.
Lucrurile se complică și mai mult situația din regiune, deoarece există o exclavă azeră desparțită de Azerbaigean de teritoriul Armeniei. Azerbaidjanul a indicat că intenționează să obțină un coridor către acest teritoriu. Însă acest teritoriu este crucial pentru tranzitul terestru dintre Rusia și Iran.
Iranul, o țară cu o populație majoritar musulmană, care a anunțat că va sprijini Armenia, o țară cu o mare comunitate creștină, în cazul în care Azerbaidjanul va ataca în încercarea sa de a obține culuarul terestru dorit.
Una dintre cele mai tulburătoare aspecte ale acestui conflict este purificarea etnică masivă pe care o implică. Cu toate că Occidentul se prezintă ca apărător al minorităților ( să nu uităm de intervenția în sprijinul kosovarilor, în 1999), lipsa unei reacții adecvate față de această mișcare a populației și față de violențele asupra armenilor din Nagorno-Karabah ridică semne de întrebare cu privire la consecvența valorilor sale.
Dar, în această ecuație, Occidentul se află într-o situație extrem de delicată, fiind confruntat cu un paradox. Pe de o parte, afirmă că susține valorile democrației, drepturilor omului și protecției minorităților, iar pe de altă parte, depinde de gazul azer și de sprijinul Azerbaidjanului și al Turciei în fața conflictului său cu Rusia. Această dilemă subliniază din nou că, în politica internațională, interesele naționale și economice pot prevala asupra principiilor și valorilor declarate. Este un exemplu concret care ne arată că, în multe situații, scopul poate să scuze mijloacele și că țările nu au prieteni permanenți, ci doar interese temporare.
