Oana Melania Dincă este psiholog clinician și psihoterapeut sistematic de cuplu în cabinetul propriu și la clinici medicale. Pasiunea pentru profesie și-a decoperit-o în liceu, când profesorul de folozofie i-a recomandat să-l citească pe Freud, ale cărui lucrări le consideră și astăzi (alături de cele ale lui Jung) baza psihologiei moderne. Crede că poate ajuta oamenii cu harul și iubirea, însă știe că trebuie să studieze în fiecare zi pentru că mereu sunt lucruri noi care o înarmează pentru a vindeca sufetul și mintea. Recunoaște că și psihologii au nevoie de… psiholog, de un mentor, la care merge pentru că este un om ce are nevoie și de sfaturi profesionale, dar și de învățături despre cum să nu se încarce cu toate suferințele și necazurile care le află în cabinet. Deși i s-au cerut, nu acceptă să dea consultații online pentru că vrea să privească omul întreg din fața ei, să-i vadă limbajul corpului care poate trăda o suferință. Și nici compromisul (personal sau profesional) nu-l acceptă, deoarece ”rutina compromisului” este un pericol al deformării personalității celor mari, dar care afectează și copiii sau adolescenții.
”Adolescenții s-au pierdut”
-Dintr-o comoditate sentimentală și intelectuală, folosim locul comun cu ”Bacăul – orașul lui Bacovia”, însoțit de toate adjectivele de rigoare: cenușiu, trist, deprimant chiar. Cum vede psihologul Oana Dincă orașul unde trăiește?
-S-a întristat foarte mult Bacăul! Este și o cădere economică foarte puternică, de aceea ne pleacă foarte mulți copii în alte orașe, în alte țări. Dimineața, în drum spre cabinet sau spre spital, mă uit și observ oameni aplecați, cu capul căzut, resemnați, parcă fără perspectivă. Parcă ar spune: ”Pentru ce să fac ceva? Nu are niciun rost!” Asta și pentru că, dacă îți dorești să realizezi un lucru, există doar o persoană din jur care te sprijină, dar sunt alte 20 care îți spun că nu reușești. Singura constantă a vieții noastre este că te naști și mori, dar important este ce faci între aceste două capete.
-Un diagnostic dur!
-Am unul și mai dur – Bacăul este un oraș cu metastaze, unde din ce în ce mai greu găsești cu cine să te însoțești. Rămâne doar să te refugiezi la un concert, o piesă de teatru, la cluburi de pictură, de lectură. Normalitatea a devenit o aventură personală, însă sunt puțini cei care pot să o caute conștient, și mai puțini cei care o găsesc!
-Adică, pacienții dumneavoastră sunt neajutorați și vin la cabinet în căutarea unei alinări.
-Nu sunt psihologul ”mămos”, care menajează inutil, eu spun direct oamenilor care sunt problemele și ce trebuie făcut. Ar fi bine să ne trezim, totuși, pentru că vin generații care resimt o presiune încă de la 9-10 ani. Nu mai vorbesc despre adolescenții care s-au schimbat, nu mai seamănă deloc cu părinții lor! Spun că, în proporție de 80 la sută, acești adolescenți s-au pierdut.
-Un tablou destul de sumbru, apropo de Bacovia! Este atât de gravă această criză?
-Este gravă, dar mă bucură că în ultimii doi-trei ani au venit spre noi, psihologii, mulți tineri. Iar în spatele lor se află familia, părinții, care fac parte dintr-o altă epocă, care nu reușesc să înțeleagă noua realitate.
”Copilul a devenit un accesoriu al vieții sociale”
-Ale cui sunt problemele? Ale copilului, adolescentului, sau există și la cei maturi?
-Copilul este simptomul familiei, ori există mari probleme de comunicare și relaționare între cei tineri și cei maturi, dar în primul rând între maturi, care duc la agravarea unor situații deja delicate. E bine să-i întrebi pe ai tăi – soț, soție, copil – măcar ”Cum ți-a mers astăzi?”, atunci când ajungi seara acasă. Se întâmplă? Nu prea! Dă bine să ai un copil, că așa îți completezi statutul social, dar pe urmă…
-Oboseală, plictiseală, monotonie, goana după bani și obsesia rețelelor sociale blochează relația intrafamilială.
-Sigur, există toate astea! Dar există și soluții. De exemplu masa în familie de sâmbăta, duminica. Țineți minte cum era când se adunau toți, bunici, părinți, copii, nepoți și petreceau timp împreună? Mâncarea era, de fapt, un pretext pentru a vorbi unul cu altul, de a-și spune fiecare necazul și bucuria, de a asculta păreri, chiar de a te contrazice. dar totul era Prezență vie, era Participare reală. Acum, le spunem repede ”Bă, ești, autist?!” celor apropiați care, din oboseală sau neatenție, nu ne răspund. Dar câtă comunicare reală avem cu ei? Ei, de aici vine nefericirea, așa apare frustrarea, înstrăinarea.
-Ce lipsește familiilor din ziua de azi?
-În primul rând, contactul direct, privitul în ochi. Interacțiunea față în față e diferită de tot ceea ce se înțelege acum prin relație socială și asta s-a pierdut, din păcate! De ceva vreme, părintele oferă orice este material – haine, telefoane, tablete, excursii în străinătate. Dar unde e îmbrățișarea, unde sunt poveștile de seară? Mai nimeni nu știe la ce întrebare răspunde Emoția.
La 14 ani vrea Botox în buze!
-Unii oferă explicația că ei, copiii, cresc altfel.
-Copiii nu se cresc singuri! Există probleme de neurodezvoltare reale, dar nu sunt de acord cu cei care spun că e vorba despre așa-zisul autism virtual. Să ne uităm cum se dezvoltă cei mici. Înainte de a sta pe oliță, copilul învață engleză la televizor sau pe calculator.
-Și ce primesc de acolo?
-Modelul fraților Tate, care au o influență extraordinară, nu doar la noi, ci pretutindeni. Doar suntem acum ”un sat global”, unde orice e bun sau rău – dar mai ales rău! – circulă mai rapid decât bârfa de pe uliță sau de pe scara blocului. Dar sunt zeci și zeci de așa-ziși influenceri care oferă false variante de viață care te învață că se poate și fără școală, dar să arăți bine și să ai bani e esențial!
-Sunt din ce mai mici cei care cred că asta e viața adevărată!
-Să vă spun cazul unei fetițe de 14 ani cu probleme, adusă de părinți la mine la cabinet. Am întrebat-o ce-și dorește pentru ea. Mi-a răspuns: ”Vreau botox la buze!” La 14 ani! Am spus familiei că al lor copil nu este un roboțel cu o piesă stricată ce trebuie înlocuită.
-A fost și pandemia, care ne-a izolat pe toți!
-Când a început Covid-ul, iar școlile au trecut în online, am spus: ”Ce probleme vor fi peste 5-10 ani cu acești copii!” Din păcate, mi s-a confirmat mult mai repede previziunea și cel mai grav este că vedem deja cum izolarea socială a agravat comunicarea rece, doar pe Internet. Acolo, like-urile contează cel mai mult. dar e o falsă percepție.
”Liceele din Bacău sunt pline de droguri, au intrat și în școlile gimnaziale!”
-Adolescenții se droghează, aceasta este o realitate nerecunoscută de autorități și, din păcate, nici de părinți.
-Sunt pline toate liceele din Bacău de droguri, de la cocaină la ”iarbă”, și nu de azi de ieri, ci de mulți ani. Dar nici instituțiile, nici organizațiile care își declară acest obiect de activitate nu reușesc să facă mai nimic. Grav este că vârstele consumatorilor sunt din ce în ce mai mici și în școlile gimnaziale avem din ce în ce mai multe cazuri grave, multe cauzate de etnobotanicele care nu au dispărut, ba au rămas foarte prezente ”pe piață”. Spun asta în cunoștință de cauză, ca psiholog care încearcă să ajute copii și adolescenți dependenți. Din păcate, în România nu există centre pentru minorii dependenți, iar asta îi lasă expuși în continuare. Fenomenul e scăpat de sub control la droguri, alcool și jocuri de noroc!
-De ce un copil sau adolescent ajunge să se drogheze, să bea, să joace la păcănele?
– Sunt triști din cauza lipsei acute de comunicare cu părinții, simt că nu sunt văzuți și ascultați cu adevărat. Pentru că au nevoie de recunoaștere, merg spre grupurile ”cool” unde drogul, alcoolul, jocul, sexul sunt la ordinea zilei. Este vorba despre nefericire și frustrare în familie, dar și de un fel de exibiționism, de căutarea stimei de sine, de dorința de expunere, așa cum văd la televizor sau pe Internet.
-Cum pot fi salvați măcar cei ce ajung la majorat?
-Tratarea dependențelor de droguri, alcool și jocuri de noroc nu se poate rezolva într-un cabinet individual de psihologie! Eu recomand centre specializate, unde eu am lucrat patru-cinci ani, pentru că acolo sunt terapeuți specializați în tratarea unor răni emoționale grave. Pacientul trebuie izolat de influențele exterioare, ca să-și dea seama de problemele sale interioare care l-au împins spre dependență.
O răsfață soțul-somelier, cel apreciat și de Nelu Ploieșteanu
Cunoscut și foarte respectat în lumea selectă a celor ce apreciază vinurile bune, Cristi Dincă este invitat la degustări de vinuri și festivaluri oenologice și/sau gastronomice, lansări de carte și acțiuni caritabile, deschidere de hoteluri sau pensiuni. Până și regretatul lăutar Nelu Ploieșteanu (fin cunoscător al licorilor distilate din struguri) a ținut să-și facă o fotografie cu băcăuanul rafinat în cunoaștere și degustare. Una dintre isprăvile profesionale ale somelierului băcăuan a fost la o lansare de carte când a tăiat, dintr-o singură mișcare, cu sabia, gâtul unei sticle de șampanie. Dar cea mai importantă misiune este cea de responsabil cu răsfățul culinar și oenologic al familiei. De care se achită cu brio! ”Soțul meu, pe lângă știința de somelier, este și un bucătar minunat, care știe să îmbine gustul mâncării bune cu vinul cel mai potrivit. Este și aceasta o nevoie pentru o viață frumoasă, pentru echilibru și înțelegere în cuplu”, spune Melania Dincă. Cu ani frumoși de căsnicie și o fiică studentă la Iași, este convinsă că fericirea mult (re)clamată poate deveni o stare de bine în viață, chiar și după trecerea deceniilor, ”Cu răbdare și multă comunicare, te poți reîndrăgosti de persoana care îți este alături, chiar cu transformările fizice inevitabile odată cu vârsta. Ca să glumesc puțin, după ce dispar pătrățelele de pe abdomen, ajungi să-ți placă și burtica, de bere sau nu!”.
I-a fost elevă lui Florin Grapă!
Deși pare că înălțimea nu o recomandă, Oana Dincă a fost o adolescentă-tânără voleibalistă cu viitor. Iar talentul i-a fost confirmat de cea mai importantă personalitate a voleiului băcăuan, nimeni altul decât Florin Grapă. Psihologul de astăzi spune că antrenorul de legendă nu a menajat-o deloc pe vremea când se antrena pentru performanță, însă recunoaște că lecțiile uneori aspre ale Profesorului i-au făcut bine și încă îi folosesc. ”Nu era deloc blând domnul Grapă! Dar acea rigoare sportivă, care astăzi ar putea fi catalogată drept dură, m-a întărit, mi-a dat puterea să lupt în viață, să rezist presiunii și greutăților, să mă ridic mereu atunci când mi se părea că nu mai pot. Sincer, cred că asta lipsește copiilor, adolescenților, tinerilor de astăzi – rezistența la efortul fizic și psihic, competitivitatea și dorința de a învinge. Câți copii mai joacă astăzi Șotron, Rațele și vânătorii sau măcar De-a v-ați ascunselea?! Lăsați-vă copilul desculț prin iarbă, lăsați-l să pună mâna pe noroi, pe nisip, nu-l țineți într-un glob de sticlă”, spune fosta voleibalistă.