Să nu credeți că ies în stradă sau măcar pe balcon pentru a-mi arăta nemulțumirea față de ceva sau cineva. Observați că nici nu am plantat după cuvântul din titlu un semn al exclamării – un semn că astfel îmi exprim voința, „vocativul”. Poate ar fi trebuit să folosesc ghilimelele, pentru că mai degrabă citez un verb devenit tare la modă în ultimele zile. Pandemia prin care trecem a intrat în perioada ei de proteste de stradă. Le vedem prin toată lumea, mai ales aceea occidentală. Sute și mii de oameni ocupă piețele sau bat bulevardele, poartă pancarte, țipă în portavoce, arată cu degetul spre autorități și cer o altă ordine în societate, mai plină de… libertate. Se întâmplă și pe la noi.
Au ajuns să manifesteze și împotriva „dictaturii sanitare”, pentru a nu mai vorbi de „interesele de grup” (politice sau economice), de „pericolul radiațiilor 5G” sau chiar de complotul împotriva umanității însăși, devenit unul global. După modelul incendierii drapelelor unor state considerate vinovate sau a portretelor unor lideri politici, acum se dă foc la pârdalnica mască de protecție sanitară, văzută ca botniță, ca lesă. Proteste. Pentru că a protesta este un drept constituțional. Protestele ar trebui să fie pașnice, dacă unii zărghiți nuș i-ar da în petic și nu ar provoca scandal. Formele protestului sunt multiple. Unii o fac doar online, dar și acolo uneori virulent, alții doar prin felul în care se îmbracă. Și tot așa!
Sunt și unii care cred că în spatele protestelor apar, tot mai pregnant, forțe politice. Culmea este că unele partidulețe sau așa-ziși politicieni chiar se dau pe față în asemenea cazuri și atunci parcă panorama (să nu zic „panarama”!) parcă se mai luminează. Acum se protestează pe motive de gestionare și de asigurare a sănătății publice. Protestatarii pot avea dreptate în unele puncte. Dar în altele parcă nu și nu sunt de acord cu ei. Ce-ar fi să protestez și eu, pe bune?
