Înapoi la Kant sau la Petrache Lupu?
Privită superficial, prostia pare a fi o adevărată pandemie. Câți dintre noi n-am fost etichetați, în copilărie sau chiar după ce-am sărit peste pârleazurile adolescenței, tinereții, maturității, ca fiind proști? Uneori în glumă, alteori cu investiție de furie, de ură. De câte ori nu ni s-a spus că am comis o prostie? Totuși, doar proștii comit prostii? Evident că nu. Atunci când o prostie este săvârșită de un deștept/ înțelept, aceasta pare chiar și mai gogonată. Fabricarea bombei atomice a fost o prostie? Neîndoielnic. La proiectul ,,Manhattan” au participat, coordonați de Robert Oppenheimer, savanți de top ai lumii: David Bohm, Leo Szilard, Eugene Wigner, Otto Frisch, Rudolf Peierls, Felix Bloch, Niels Bohr, Emilio Segre, Enrico Fermi, Klaus Fuchs, Edward Teller. Au fost aceștia niște proști? În 1939, președintele Franklin Delano Roosevelt primea o scrisoare în care Einstein îi cerea să fabrice această nenorocită armă. Mat târziu, Einstein a afirmat că acea epistolă a fost ,,marea greșeală” a vieții sale. O prostie, nu?…
Prostul… clasic s-a bucurat în istorie și de mari onoruri. Să ne amintim de faptul că unii dintre cei săraci cu duhul, percepuți ca fiind tezaurizatori ai unor credințe mistice care le asigurau accesul direct la dialogul cu Divinitatea, inspirau oamenilor nu doar respect, ci și o teamă aproape superstițioasă. Exista pentru mulți convingerea că un minus semnificativ de inteligență te poate apropia de misterele mari ale lumii, îți poate oferi virtuți vindecătoare, pe când inteligența te îndepărtează de această țintă. Cazul lui Petrache Lupu (pe care mă feresc să-l etichetez ca fiind prost) ar putea fi edificator în acest sens. Născut cu probleme de sănătate, devenind un bolnav cronic, analfabet, deși nu se considera sfânt, a mărturisit că a avut mari revelații. Și-a exercitat și ,,aptitudinile de vindecător”. Peste două milioane de oameni l-au căutat, cu speranță, la Maglavit. În semn de prețuire, Carol al II-lea l-a nășit pe unul dintre cei doi copii ai săi. Nichifor Crainic l-a susținut, apreciindu-i simplitatea, puritatea și simțul practic. Dumitru Stăniloae l-a simpatizat. În 1949 a fost arestat, închis la Jilava, fără proces, fiind considerat, prin influența sa, un pericol public. Poate fi considerat un prost (așa cum îl caracterizau autoritățile) pericol public? Se pare că da… Cu excepția situațiilor în care prostul accede la o funcție publică, desigur. Atunci, chiar dacă face prostii, el este doar schimbat din funcție și avansat în ierarhia politică. Știu; cunoașteți cazuri suficiente.
Prostul se bucură de mari onoruri în povești. El este adeseori mai apropiat de sufletul cititorului, întrucât prin șiretenia și naivitatea sa, mai ales, el pare a fi superior deșteptului, având aproape mereu de partea sa și norocul. Sau poate că este doar mai atractiv. Prostul și deșteptul sunt judecați/ valorizați cu unități de măsură diferite. Dacă un deștept sau un inteligent comit o prostie, e vai și amar! Este blamat, urgisit. Dacă aceeași prostie îl are ca autor pe prost, fapta este minimalizată, fiind considerată parte a registrului normalității.
Distincția dintre prost, deștept și inteligent e foarte dificil de realizat. Aplicăm pentru calcularea coeficientului de inteligență testele psihometrice elaborate de Alfred Binet? Karl Popper spune însă că pentru el coeficientul de inteligență ,,este una din marile neghiobii ale lumii noastre” (,,Viitorul este deschis…”, București, Editura Trei, p. 89). Se și amuză pe tema asta, afirmând că nu este exclus ca IQ-ul ,,să ducă la pierderea următorului război de către americani, fiindcă generalii lor au fost aleși pe baza coeficientului de inteligență” (ibid.). Astăzi, în vogă este calculul inteligenței emoționale (EQ), cea care evidențiază capacitatea de a înțelege și gestiona atât propriile emoții, cât și pe ale celorlalți.
Să privim către locuitorul unei jungle din secolul nostru. Este analfabet, habar n-are de civilizația lumii contemporane. În tribul său este însă competitiv, îi sunt recunoscute competențe grozave, este fericit. Dacă trimitem experimental în această junglă un deștept al civilizației europene, fie el și unul căruia-i dă inteligența în foc, supus asaltului viperelor și insectelor otrăvitoare credeți ar putea supraviețui? Care este deșteptul, care este prostul? Cel din junglă sau europeanul? Le aplicăm amândurora același test de inteligență, lăsăm vipera să decidă sau…? Dacă urmărim și sugestiile lui Henri Bergson, care ne spune că instinctele ne-ar fi mai utile decât inteligența, se complică mult criteriile de evaluare.
Un biolog-filosof, Jean Rostand, ne-a întrebat dacă nu cumva ar trebui să-l împiedicăm pe bietul om să gândească, întrucât l-am lecui de boala idealurilor, cea care produce multe daune sufletului. Nefericirea se numără printre acestea. Prostul, în schimb, cu știuta sa placiditate, este scutit de asemenea incendii ale sufletului. El are mereu deschis un cont generos la tezaurul fericirii. Firește, ne putem întreba, aidoma lui John Stuart Mill, dacă e preferabil pentru individ să fie un Socrate nefericit sau un porc satisfăcut. Vasile Pavelcu, în ,,Elogiul prostiei. Psihologie aplicată la viața cotidiană” (Iași, Editura Polirom,1999, pp. 300-307), după ce realizează elegant distincția dintre prostul erudit și prostul cu diplomă, ne provoca, pornind de la ,,beneficiile” prostiei: ,,A venit momentul să ne întrebăm: cum să cultivăm prostia și să stârpim inteligența?” Să ne amintim de ,,Minunata lume nouă”, distopia lui A. Huxley, cea în care este invocat procedeul lui Bokanovski, cel de înmugurire a oului. Dintr-un singur ou, printr-un sistem de fecundare și gestație artificială, pot fi obținuți 96 de gemeni la fel de proști. Eroul lui A. Huxley susține că producerea unui astfel de individ în serie este unul dintre ,,instrumentele majore ale stabilității sociale”. Dacă privim către comunitățile contemporane care investesc doar vorbe în Educație, se pare că ne aflăm în plină distopie. Vasile Pavelcu zicea amar: ,,Adeseori, găsim în trecut formulări pregnante ale unor stări dorite de idealuri. Astfel, în domeniul filosofiei, acum 80 de ani, pe ruinele gândirii speculative și raționaliste, se înălțase stindardul unei noi orientări filosofice cu lozinca «Înapoi la Kant!» Prostul, privind și el în urmă, are o viziune măreață și ispititoare. El vede cum din pulberea intelectualismului se ridică o pasăre ciripind seducător: «Înapoi la Petrache Lupu!»”
O fi bună varianta Petrache Lupu? Regretatul Dorel Schor spunea că deșteptul învață din propriile greșeli, cel inteligent din greșelile altora, în vreme ce prostul nu greșește niciodată. Am strâmbat din nas către o asemenea abordare. Supărat din cauza faptului că-l trimiteam mereu către prostiile/ greșelile comise, un politician mi-a argumentat că Schor avea dreptate. ,,Politicienii”, mi-a spus el, ,,nu fac prostii sau greșeli. Ei cad uneori în capcana unor erori manageriale, atât”. Dacă privim în dicționare, vom vedea că prostie nu este sinonim cu eroare. Quod erat demonstrandum: nu există politicieni proști.
Ei, aș! Chiar nu există politicieni proști? Un domn cu galoane politice alese, Frans Timmermans, prim vice-preşedinte al Comisiei Europene, mă ia de guler și-mi zice: „Problema României este una tipică pentru țările din Lumea a Treia, adică pentru acele țări din Africa și Asia care, deși sunt pline de resurse naturale, se zbat în cea mai cruntă sărăcie din cauza prostiei și a hoției care colcăie în acele țări. Deși părea că mergeți pe drumul cel bun, în ultimul an ați regresat enorm din cauza resursei umane de proastă calitate care a ajuns în fruntea țării. Această resursă umană e de o calitate atât de jalnică încât reprezentanții ei, după ce că sunt hoți, sunt atât de proști încât își închipuie că pot păcăli pe toată lumea, deși ei nu sunt capabili să comunice nici măcar în limba maternă”.