23 decembrie 2024

Prostia:  elixir al fericirii sau coșmar al rațiunii? (III) 

,,Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”

Erasmus din Rotterdam, care ne-a încântat cu discursul său despre Prostie, pe care a transformat-o în personaj-vedetă, a fost nu doar filosof, ci un teolog erudit; a practicat și ca preot. Atacurile sale împotriva erorilor autorităților ecleziastice și superstițiilor i-au adus învinuirea de protestantism din partea  Vaticanului. După moartea sa, în perioada Contrareformei,   operele sale au fost înscrise în Indexul cărților interzise, prin hotărârile Conciliului de la Trent (1545-1563). Credința sa în puterea libertății spirituale a fost însă atât de puternică, încât   Stefan  Zweig avea să-l numească  ,,primul european conștient”. ,,Elogiul nebuniei sau discurs despre lauda prostiei”, către care am trimis deja, încântă și astăzi, fiind și  mărturie pentru gândul că libertatea spirituală reprezintă fundamentul esenței umane.



Încercăm să privim către Prostie consiliați tot de spirite care au fost cucerite de universul Credinței. Nicolae Steinhardt, bunăoară,  destramă prejudecățile celor care susțin că în creștinism, care investește credință  în știutele valori, Prostia și-ar fi făcut loc de comodă ființare: ,,Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă, o bigoterie, ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiție osândit la cecitate și paraplegie. […] Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne-a chemat să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți” (,,Jurnalul fericirii”, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 62-63).

Am sufletul lipit de N. Steinhardt. Puțini sunt cei care s‑au aplecat atât de profund asupra credinței și incertitudinilor asemenea lui. În ,,Jurnalul fericirii” , ne amintim, el invocă un gând al lui Brice Parain, filosof și eseist francez: ,,Libertatea provine din incertitudine. Nevoia noastră occidentală de libertate, caracteristica noastră esențială, vine de la incertitudine” (op. cit., p. 330). Raportată la libertate, incertitudinea este convertită într‑o veritabilă paradigmă chiar și pentru Credință. Steinhardt a insistat atât de mult asupra acestei relații, încât unii au fost tentați să considere drept erezie religioasă discursul său. Pentru Steinhardt, a crede nu trebuie pus într‑o relație de cauzalitate, ci într‑o relație de „adversitate” (a crede cu toate că, deși, în ciu­da, în pofida…), pentru că el asimilează credința cu ideea de risc, de aventură, de pariu existențial, de „act gratuit”. Incertitudinea se opune evidenței, statisticilor și tocmai în acest sens ea intră în „scenariul” credinței. ,,Nu cu evidențe, cu dovezi, ci parcă, dimpotrivă, în mod tainic și dubitativ I‑a plăcut [lui Hristos] să procedeze, lăsând totdeauna posibilitatea sesizării unei doze de incertitudine și a conceperii validității unor îndoieli”, scrie el în ,,Dăruind vei dobândi”. Creștinismul este și din acest punct de vedere, pentru Steinhardt, o religie a incertitudinii și‑n ultimă instanță a libertății și a riscului existențial, după cum argumentează în ,,Jurnalul fericirii” (ed. cit., p. 297): ,,Creștinismul e riscul absolut, iar viața de călugăr e riscul dus la paroxism. Nu ți se oferă nicio certitudine. Nimic. Numai primejdii, numai riscuri. Nici certitudinea că vei muri măcar acolo, la mă­năstire. Că vei rezista. Că vei avea ce mânca. Și nici, mai ales, că ai făcut bine călugărindu‑te. Și nici – culmea – că ai ales calea mântuirii. S‑ar putea ca după atâtea nevoințe și mizerii să nu te mântuiești, să arzi ca orice păcătos care s‑a lăfăit în bucurii, belșuguri și confort, și s‑a hrănit cu multe desfătări alese, ori spre deosebire de cutare om cuminte care și‑a dus viața pe cât s‑a priceput fără a visa semeața desăvârșire. Numai și numai incertitudini. Dai totul, nu primești nimic. Și rămâi absolut singur, și nici de tine nu poți fi sigur, mai puțin ca de ceilalți. Vei putea oare răbda fără a cârti? Creștinismul, călugăria: iată saltul […], iată cuptorul aprins (în care să te arunci), iată podul care se surpă în urma ta, iată flota căreia îi dai foc, aventura. Cecul e fără garanție și semnătură, mergi cu el la bancă și nu știi dacă va fi onorat. Mănăstirea (ori credința, nu‑i mai brează) nu oferă nimic și ia totul și te așteaptă, rece, la cotitură”. O comparație realizată de Steinhardt între iudaism și creștinism, din perspectiva ființării incertitudinii, este seducătoare. Creștinismul, spune el, este „o religie a incertitudinii, depinzi numai și numai de har, și‑l poți pierde oricând. Spre deosebire de iudaism, aceea o religie a certitudinii: execuți cele șase sute treisprezece comandamente – pozitive și negative – și griji nu mai e cazul să‑ți faci. În creștinism totul se decide prin efectul unei judecăți înfricoșătoare, pline de necunoscute” (ibid., p. 134). Cred că spirite precum Steinhardt pot menține vie ființarea credinței, nu tot felul de piruete dezamăgitoare care ne oferă discursuri și inițiative despre ,,necesitatea reinventării religiei în folosul identității europene”. Obsedată (parcă) de realizarea uniformizării conștiințelor, Comisia Europeană, bolnăvicios‑sensibilă la faptul că ,,oamenii au tradiții și calendare religioase diferite” care trebuie respectate, a intenționat să ne impună interzicerea utilizării cuvântului Crăciun. În marea ei înțelepciune, a formulat și un fel de ghid lingvistic. În loc să spunem, de pildă, că „sezonul de Crăciun poate fi stresant”, ne‑a fost recomandată o altă expresie: ,,Perioada de vacanță poate fi stresantă”. Această noapte a minții a locuit temporar în fanteziile unora dintre cei mai bine plătiți bugetari europeni, creștini declarați în marea lor majoritate. ,,Cumplit meșteșug de a‑ți îngreuna rosturile”, ar zice prietenul meu Marius Manta. Creangă, brodând tot pe canavaua ,,cumplitului meșteșug”, ar fi evaluat aiureala aceasta în inconfundabilul său stil frust: ,,Cumplit meșteșug de tâmpenie!” Tâmpenia este o prostie de un nivel pe care puțini îl pot atinge…

Să-l ascultăm și pe Părintele Galeriu. Cu știutul său discurs analitic, acesta dinamitează atitudinea celor care susțin că ignoranța, ruda apropiată a Prostiei, s-ar fi culcușit în ființa creștinismului: ,,Nu cunoașterea a interzis-o Dumnezeu, căci ea este un dar al Duhului Sfânt, așa cum este consemnat în cele șapte daruri de către profetul Isaia (11, 1-3). De altfel, ignoranța este un păcat foarte grav, și așa și este, căci un creștin autentic nu poate fi prost. În Evanghelia Sfântului Ioan, la capitolul XVII, Mântuitorul, în rugăciunea arhierească, spune: «Iar viața veșnică aceasta este, să Te cunoască pe Tine Singurul, Adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos, pe Care Tu L-ai trimis». A-L cunoaște înseamnă implicit a cunoaște creația, făptuirea Lui, pentru că «toate printr-Însul s-au făcut și fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut». Așadar, nu este vorba de interdicția cunoașterii, ci de oprirea cunoașterii ambigue” (Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu, ,,Dialoguri de seară. Părintele Galeriu”,  Editura Harisma, București, 1991, pp. 90-91).

 



spot_img
Ce condiții trebuie să îndeplinească articolul
- Advertisement -
spot_img