,,Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența. Inteligența are limitele ei, prostia nu”
Prost, prostie, proastă, prostime, prostit, lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte, nătărău, nerod, tont, tâmpit, prostănac, nătâng, neghiob, nerozie, stupiditate, stupizenie, nătângeală, netoţie, tonţie… Doamne, ce univers! Citești și te uiți suspicios în dreapta și-n stânga, întrebându-te: oare nu cred unii că aș fi și eu atins măcar de unele umbre ale acestui imperiu înarmat până-n dinți cu nețărmurita credință că deține depozitele de lux ale adevărului și fericirii? Dar nu cumva privesc discriminatoriu în această sui-generis curte imperială despre care unii spun că ar cultiva și virtuți care pot obloji destrămări, nefericiri, rătăciri? Tocmai de aceea, precaut, mă întreb: ,,Ce este prostia?” Elixir al fericirii sau coșmar al rațiunii? Știință a vidului sau filosofie a nimicului mucegăit ridicat la rang de concept doldora de sensuri? Handicap sau atú? (,,Prostia nu e un handicap în politică”, Napoleon Bonaparte). Se bucură de grațiile eternității? (,,Proștii mor, dar prostia e nemuritoare”, I.L. Caragiale). E fascinantă, seducătoare? Trimite inteligența în plan secund, acolo unde scâncesc neîmplinirile? (,,Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența. Inteligența are limitele ei, prostia nu”, Umberto Eco). Mă face să fiu mândru de mine? (,,Ştiu că sunt prost. Dar când mă uit în jur, prind curaj”, Ion Creangă). E o glumă sau chiar a căpătat statutul de vedetă a admirației? (,,Un prost găsește totdeauna unul mai prost, care să-l admire”, Nicolas Boileau). E locuită de genialitate? (,,Prostia cuprinde o doză de seriozitate care, condusă mai bine, ar putea înmulți numărul capodoperelor”, Emil Cioran). Poate fi generatoare de progres? (,,Prostia ar putea contribui la progresul societăţii numai dacă devine impozabilă”, Vasile Ghica). Poate fi o binecuvântare? (,,Dacă n-ar fi proștii, deștepții ar muri de foame”, Camil Petrescu). O putem privi și ca pe o culme a înțelepciunii? (,,A face pe prostul la timpul potrivit este cea mai mare înțelepciune”, Marcus Tullius Cicero). Cert este faptul că ori de câte ori îmi apropii timidele puteri hermeneutice de ea aud glasul lui Johann Wolfgang von Goethe: ,,Când spun o prostie, toată lumea mă tolerează, când spun un adevăr, toata lumea mă urăşte”. Aș vrea să-l contrazic, dar am pățit-o și eu de multe ori, încercând să fiu prietenul adevărului, al rațiunii.
Petru Creția zice că, tot oscilând în încercarea mea de a dibui esența prostiei, încep să am statutul boxeurului aflat în corzi, care nu știe dacă e sau nu cazul să solicite aruncarea prosopului salvator din colțul ringului. Drept pentru care îmi șoptește: ,,…mare primejdie este pentru obște înălțarea proștilor în ranguri și dregătorii. Păcat de-o biată țară, i-ar fi ajuns ticăloșii”. El vizează o țară numită România. A scris și un eseu despre asta: ,,Prostia” (vezi ,,Eseuri morale”, București, Editura Muzeul Literaturii Române, 2000). Grijuliu, încearcă să mă scoată din corzi, spunându-mi fără menajamente, văzând că încerc să vorbesc despre prostie aidoma unui vinovat de serviciu: ,,Prostia, ca slăbiciune a minții, nu este vreo vină, vreun viciu sau vreun păcat, este un dat genetic; cineva este prost așa cum are ochii albaștri sau mușchii puternici. Fapt este că prostul, prost fiind, nu poate pătrunde în miezul lucrurilor, nu are discernământ, percepe faptele în sine, desprinse din contextul lor, e incapabil să asocieze sau să disocieze, nu poate nici analiza o stare de lucruri cât de cât complexă, nici sintetiza elemente în aparență disparate. Cum lumea îi este greu de înțeles, o potrivește el cumva puținei sale înțelegeri, punând de bine, de rău la un loc noțiuni false ori confuze, de obicei preluate anapoda din lunga și bogata tradiție a prostiei omenești”.
Prind curaj, îi dau a înțelege că aveam habar de eseul său și-l întreb pe Petru Creția: ,,E adevărat că, neputând abstractiza, prostul folosește generalizări gata făcute de alții, unii la fel de proști ca și el, dacă nu și mai rău? Se exagerează sau numitul personaj alege, fără greș, dintre două sau mai multe posibilități, pe cea mai stupidă și apoi insistă ca și tu să te odihnești în ea? Mă aprobă și-și continuă discursul: ,,Ar fi de scris o morfologie a prostiei, în care diversele ei manifestări să fie elaborate și sistematizate ca paradigme, și o sintaxă a ei, adică o teorie a felului în care se desfășoară prostia, a dezacordurilor, a pleonasmelor și a elipselor ei, care nu sunt o economie de expresie, ci simple lacune prin care se strecoară incoerența. Prostul nu are o clară conștiință de sine, nu învață din experiență și ca atare nu este autocorectiv. Prostia se hrănește din puținul ei și se regenerează din propria ei substanță, rămânând mereu egală cu sine”.
Rămân în joc și-i amintesc de faptul că Eminescu, într-o însemnare intitulată ,,Caracter de prost” face trimitere către „luarea metaforelor ad litteram” și „stăruința în neghiobie”. E un discurs cuceritor, elevat… Petru Creția se aruncă din nou, cu mare bucurie, în iureșul jocului: ,,Într-adevăr, și e o observație subtilă, cum ar putea suplini prostul cel de-al treilea termen al comparației, a cărui absență este definitorie pentru metaforă, când el nu e în stare nici de o comparație desfășurată, lipsindu-i capacitatea de a observa similitudini? Dacă îi vorbești de noaptea neființei, el crede că se lasă întunericul și aprinde lampa. Cât despre «stăruința într-o neghiobie», ea este una din principalele caracteristici, și dintre cele mai de temut ale omului prost, care, pe cât de ușor concepe o idee neroadă, pe atât de greu se desparte de ea. Mobilitatea și readecvarea sunt prerogative ale inteligenței”. Eminescu, zic, o fi discutat îndelung și cu prietenul său Creangă despre prostie și proști. Mai în șagă, mai în serios, cred că au stat mult la taclale și despre asta… Da, da, da!, zice interlocutorul meu: ,,Povestea lui Creangă, unde o femeie neroadă își prohodește pruncul la gândul unei primejdii ipotetice și lesne de înlăturat; un om, ca să aibă lumină în casă, cară soarele cu banița, un altul dă să-și dărâme casa ca să scoată carul înjghebat în ea, un altul caută să zvârle nucile în pod cu furca, altul, în sfârșit, se căznește să suie vaca cu funia în șură, gata s-o sugrume. Prostul nu se descurcă în plan pragmatic pentru că încurcă până la catastrofă relația dintre mijloace și scopuri. În sângele lui curge, ca o esență tare, o chintesență a ceea ce în germană s-ar putea numi Urdummheit, prostia originară, cea de la obârșia vremurilor […]. Tot Creangă zică că, dacă prostia ar durea, ulițele ar vui de zbieretele proștilor”.
Aruncându-mi provocarea de a abandona atitudinea timidă față de proști și prostie, Petru Creția conchide: ,,Mai ales că ticăloșii inteligenți știu să se folosească de cei proști pe scară istorică, exploatând ticăloșia oarbă și tâmpă care dospește în prostia omenească. Îi investesc cu putere, ținându-i însă la cheremul lor, și apoi îi asmut împotriva noastră ca pe o haită. Îi mai țineți minte pe activiștii obtuzi, trufași și brutali care umpleau ierarhia chinuitei noastre vremi de până mai ieri? Și nu-i simțiți cum mișună încă printre noi, travestiți, multiplicându-se zgomotos ca legiuitori și autoritar ca guvernanți, trezind ecouri de prostie de-a lungul și de-a latul țării, răscolindu-i întunericul și ura pe care o emană întunericul?”…
Ei, cum să nu simt?!, îi răspund eu.
