În Gazeta Moldavia, nr. 26, 13 aprilie 1850, p. 106-107, Constantin Negruzzi publica ,,Scrisoarea XXVI”, cu titlul ,,Proprietar și chirigiu”, cea care mai apoi se va numi ,,Proprietate păgubitoare”. O adevărată bijuterie literară, această ,,Scrisoare” ne trimite către mentalitatea de ieri și de astăzi a unora față de proprietate, cea care seamănă mult cu gândul criticului/ romancierului Jean-Baptiste Alphonse Karr: ,,Proprietatea este o capcană: ceea ce noi credem că posedăm, ne posedă”…
Simeon Durac, ,,un bătrân pre atât de vesel cât și nesupărăcios”, are, între altele o casă pe care a închiriat-o. Numai că domnul Scripicescu, chiriașul, ,,îi plătește foarte rău chiria, sau mai bine zicând, nu i-o plătește nicicum”. ,,Bietul meu bătrân, scrie Negruzzi, îl vizitează regulat de două ori pe zi, cerându-și dreptul; în zadar însă”. Chiriașul ,,râde și nu plătește”. Proprietarul, dezolat, dezarmează și deschide perspectiva unei optimiste oferte. Cel puțin așa credea… ,,- Știi ce, domnule Scripicescu? îi zise el mai dăunăzi, am venit… – Să-mi cei chiria? Tot aceea și iar aceea. Tot aceea și iar aceea […]. – Ba nu; am venit să te rog de un lucru […]. -A! îndată ce nu e vorba de bani, sunt gata să te-ascult. – Vezi dumneata, domnule Scripicescu, căsuța mea-i bunișoară. Patru odăițe, ogradă bună cu gard, chiar la uliță […]. Eu tot sunt un bătrân singur c-un picior în groapă, lemn uscat bun de ars; mi-am luat de seamă să ți-o dau dumitale, că zău m-am săturat de a tot alerga după plata chiriei. Încai n-oi mai avea supărare și bătaie de cap, ș-apoi dumneata mi-i pomeni poate câteodată”.
Deziluzie, însă. Chiriașul nu acceptă să devină proprietarul casei, deși o primea de pomană… ,, – Foarte mulțămesc, zise Scripicescu; nu primesc. – Nu primești? – Dar ce mă socoți pre mine […]? Gândești că-s așa de prost să fac o asemene neguțitorie păgubitoare? Știi că bine îmbli să mă pui la mână? […]. Când aș fi eu proprietarul, ar trebui să plătesc pavele, să plătesc curățit de uliță, să plătesc… să plătesc… mai știu eu ce? Să stric gardul, să fac parmaclâcuri. Să prefac ferestrele după plan, s-o acopăr cu tinichea sau cu oale ș.c.l., ș.c.l. … Unde m-ar sui astă istorie? Să șed tot cu mâna în pungă, așa-i? Ține-ți casa, frățioare; nu ț-ai găsit omul. Nu-mi trebui mie belea. Mai bine ți-oi plăti chiria”…
Firește, domnul Scripicescu nici cu plata chiriei nu s-a grăbit. Povara neplății, ca stres, avea s-o poarte tot proprietarul…
Ion Fercu
