Când John Dewey mi-a spus că ,,educația nu este pregătirea pentru viață, educația este viața însăși”, am avut sentimentul că aceste vorbe pot înlocui toate capitolele din pedagogia lumii care-mi vorbesc despre importanța Educației, Învățământului. Natura ne aseamănă, educația ne deosebește. Privind către sisteme educaționale civilizate – din Danemarca, Norvegia, Japonia, Canada – realizăm că suntem niște inconștienți: ne batem joc de copiii noștri, de amenajarea viitorului nației. Nu există în România ființă mai exploatată decât Copilul sufocat de un curriculum școlar stufos, asediat de informații inutile și victimă, uneori, a unui autoritarism didactic medieval. Revin cu opinii ale regretatului academician Alexandru Surdu (,,De vorbă cu academicianul Alexandru Surdu”, Iași, Editura PIM, 2021). Astăzi, despre Educație.
Educația, o debandadă organizată: ,,La Ministerul Educaţiei există un institut specializat care studiază şi elaborează concluzii, sinteze, propuneri de perfecţionare şi chiar de reformare a şcolii româneşti, dar nimeni nu-l întreabă nimic, nimeni nu ţine seamă de concluziile pe care acest institut le publică… Nici la facultate nu mai este exigenţă. Se intră fără examen, se fac nu cinci ani, ca înainte, ci numai trei, adică doi şi jumătate, că o jumătate de an se pregăteşte licenţa. La liceu este debandadă, cursurile sunt superficiale, profesorii dezinteresați şi apare învățământul dublu. Cine are bani plăteşte acasă, se pregăteşte în particular şi ştie carte. Cine nu vrea să înveţe îşi cumpără diploma. E foarte trist”.
Terorism psihic: ,,Profesorii, în genere, îşi umilesc studenții, îi consideră proşti şi chiar le-o spun. Ceea ce le taie orice elan creativ”. (Pot probai și eu această afirmație, cu situații concrete chiar din învățământul băcăuan).
Maratonul către esențe ,,Aristotel, care oricum nu era considerat lipsit de înțelepciune nici măcar de adversarii săi, a fost şogârț, cum se zice pe la noi, adică ucenic la Platon, douăzeci de ani (faţă de doi ani şi jumătate cât durează astăzi Facultatea de Filosofie), deşi pe vremea lui nu se scrisese prea mult în filosofie. În timpul acesta a fost copist şi compilator, cum a şi rămas prin unele lucrări, şi a tot tradus din grecește pe machedonește şi invers, după care a trecut la comentarii, adesea critice, remarcându-se ca autor abia în ultimii ani de viaţă, adică spre şaizeci de ani. Şi aceasta fără nici o «perioadă comunistă restrictivă»”.
Prostirea: ,,Se va zice că, totuşi, absolvenţii de licee, aşa cum au ajuns la gimnaziu şi la liceu, vor ajunge cu toţii şi la universităţi, tot fără examene, şi, de data aceasta numai după trei ani, vor fi absolvenţi de facultăţi, plus doi ani de masterat, plus patru de doctorat, şi ne vor saluta din mers, plecând din ţară, cum sunt şi sfătuiţi s-o facă. Numai că şi aici mai intervine ceva. În statele occidentale nu mai sunt recunoscute studiile făcute în felul acesta nici măcar pentru proprii lor cetăţeni. Acesta este motivul pentru care, cine are posibilităţi materiale, îşi trimite copiii de mici să înveţe în ţările în care nu s-a prostit încă învățământul”.
Nostalgii întemeiate: ,,Poate că ar trebui să existe, având în vedere experienţa trecutului, şcoli ale bisericilor, cum se făceau în secolul al XIV-lea sau cum s-au făcut în Transilvania pe vremea lui Andrei Şaguna, fiecare biserică să aibă şcoala ei, cu dascăli şi dăscăliţe pe care să-i iubească şi să-i respecte întreaga comunitate. S-ar ajunge, poate, la un fel de renaştere a spiritualităţii creştin-ortodoxe”.
Vremuri de frumoasă poveste: Academia Domnească…: ,,Să nu uităm că facultățile de filosofie au trecut la «regimul» de trei ani, mai precis de doi ani și câteva luni, adică la jumătate din programul de dinainte. Se făcea mai multă filosofie la Academiile Domnești (între 1700 și 1821) decât se face astăzi la noi! Pe de altă parte însă, nimeni nu ne împiedică să filosofăm”.
Ștefan cel Mare și Daniil Sihastrul (sau de ce nu se implică lumea academică, elita românească în efortul de a schimba viața societății): ,,Aş putea să spun următorul lucru, istoric vorbind, nu Daniil Sihastrul s-a dus după Ştefan cel Mare, ci Ştefan cel Mare a venit să îi ceară sfatul”.
