Când venea spre noi, mergea grăbit, cu pasul mai curând apăsat. Avea capul înclinat spre umăr. Fața, așa cum rar se întâmplă să vedem pe stradă, purta un zâmbet, care exprima deschidere, dar mai ales gânduri. Dădea impresia că visa la ceva deosebit, necunoscut nouă, dar plin de miez. Părea că știe ea ceva, ceva frumos și foarte special. În lumea vidată în care trăim, a întreținut ideea că tipul românului mobilat pe dinăuntru există încă.
Cuvintele nu-i erau multe, dar aveau încărcătura autenticului. Își întâmpina aproapele fără îmbrățișări și efuziuni, dar cu inima plină de intenții bune. Oferea soluții fără emfază și ajuta înainte chiar de-a i se cere, căci avea darul de a simți o spaimă sau un plâns neexteriorizate încă. De multe ori, ajutorul îi era precedat de o noapte albă, cu dicționare întinse pe masă; nimeni însă nu știa acest secret, iar oboseala de a doua zi i se topea sub satisfacția caldă de a fi fost utilă.
Nu s-a gândit să-și umple dulapul cu toalete frumoase, ci și-a acoperit pereții cu multe cărți procurate cu greu, căci vremurile erau grele. „Vitrina”, la alții plină cu obiecte „prețioase”, era transformată la ea în „casa dicționarelor”, locuită de volume mari, groase, care nu aveau parte de liniștea normal dăruită acestor tovarăși tăcuți ai oricărui intelectual, căci colega noastră se servea de ele în fiecare zi.
Profesional, a fost produsul a doi dascăli deosebiți: Dumitru Alistar și Valeriu Stoleriu. De la ei a învățat rigoarea pe care i-am cunoscut-o, capacitatea de a-și face munca iubind-o și, de asemenea, ideea că nu neștiința este rușinoasă, ci lipsa efortului pentru eliminarea ei.
Cu toții purtăm prin viață un mic bagaj de răutăți, dar aș zice că acest bagaj ea nu l-a avut niciodată, nici asupra ei și nici acasă. Nu era naivă să nu înțeleagă săgețile care veneau spre ea, dar nu se supăra, ci le așeza în compartimentul sufletului numit „Așa, nu!” Multe alte defecte cu care suntem dotați i-au fost străine. Minciuna, de exemplu, sau gândul la o competiție neloială, sau lăcomia, sau infatuarea. A fost lipsită de cele mai elementare abilități de învârteală și chiverniseală. Și-a clădit și viața de familie și viața socială pe faptă, pe muncă, pe adevăr, pe responsabilitate; pe asumare, apoi, pe cinste, pe discreție și mai ales pe foarte mult bun-simț.
Îmi amintesc că, la un moment dat, un coleg spunea despre ea: „Doamna Murariu nu iese în față ca să fie văzută, ci stă în spate, ca să vadă”. În lumea noastră, dominată de tendința de etalare a unui eu cel mai adesea găunos, a găsit locul care-i permitea să adune cunoaștere și înțelepciune. O cunoaștere și o înțelepciune pe care le-a dăruit apoi, generos, băieților săi, care îi seamănă, elevilor săi, dintre care unii i-au urmat modelul și-l vor purta mai departe.
A spus multe celor patru nepoți, cu glasul ei, parcă șoptit, niciodată nervos, răstit ori imperativ. Dar, pentru a-i învăța viața cu toate ale ei, ar fi avut încă nevoie de timp. Ei ar fi fost bucuroși să o știe acasă la o vârstă venerabilă, așteptându-i, făcându-și griji pentru încercările lor de etapă și bucurându-se pentru reușitele lor fundamentale. Nu a fost însă să fie așa. Tot ce le rămâne este să rememoreze, iar și iar, timpul când le era alături în forma aceea particulară al cărei secret îl știa numai ea.
Noi, cei aduși de Dumnezeu să trăiască în punctul în care s-au articulat două milenii, să lăsăm semn cum că, în vreme ce eram aici, a trăit acest om căruia i-am fost colegi, elevi, vecini, cunoștințe sau pur și simplu contemporani.
Bunei noastre prietene Elena Murariu, odihnă netulburată în lumina Celui-de-Sus!
Prof. Laura Anghel
