Interviu cu Ghiorghi Iorga, inspector al Inspectoratului Scolar Judetean Bacau, doctor in Filologie, scriitor
– Domnule profesor, nu spun ca nu m-a surprins, insa afirmatia dumneavoastra ca va place sa fiti mai mult decât un simplu profesor m-a dus cu gândul ca prin definitie un profesor nu este un «simplu profesor». Va rog sa ma ajutati sa inteleg mai bine afirmatia dumneavoastra.
– Un profesor nu este un slujbas care vine la scoala, îsi face orele, mai „serveste” câte o sedinta si pleaca acasa, multumit ca s-a mai dus o zi. El face parte din sistem, alaturi de elev, iar asta incumba tot felul de „avataruri”. El ar trebui sa aiba o viata cultural-spirituala si dincolo de catedra, în limita posibilitatilor sale. Rari sunt cei care se afla într-o astfel de fericita situatie. Un profesor e profesor si ar trebui ca acest cuvânt sa presupuna doar adjective pozitive. N-ar trebui sa existe sintagma „simplu profesor”, ceea ce ar însemna un profesor cu orizont îngust, interesat doar de propria disciplina pe care o preda. Acesti „simpli profesori” au contribuit, din pacate, si ei la situatia în care se afla învatamântul românesc preuniversitar, dupa Revolutia din 1989: nu copiii nu mai stiu de ce merg la scoala, ci adultii nu se mai gândesc de ce copiii lor trebuie sa mearga la scoala. Si daca au dreptate si unii, si altii?
-Elevii – marea lor majoritate – spun ca nu mai au nevoie de modele, ca s-au saturat sa fie dadaciti de la inaltimea catedrei, sa asculte zilnic predici de la profesorii lor. Si atunci, ce este profesorul : mentor, sclavul programei, om de cultura, vraci sau savant?
– Sa recunoastem, „înaltimea” catedrei s-a micsorat, nu mai e asezata pe un piedestal, e la nivelul…bancilor! si la propriu, si la figurat! Multi profesori n-au mai citit o carte de când au terminat facultatea. Nu mai sunt la curent cu ceea ce se „întâmpla” recent în specialitatea pe care o predau. Au mari probleme sociale. Nu si-au schimbat nici modul de a fi, nici orizontul actional, nici viziunea. Au mari probleme cu exprimarea în limba româna, sunt înspaimântati când fac o cerere. De altfel, mai mult de 90% din populatia României are mari probleme cu utilizarea limbii române. Devenim, încet, încet, niste „barbari”…cu studii, diplome, perfectionari. Desi DOOM2 a patruns în sfera de interes a oamenilor, nu s-a semnat înca, dupa aproape 7 ani de la aparitie, protocolul dintre Ministerul de resort si Academia Româna vizând introducerea, în scoala, a unor elemente din noul tratat al „Gramaticii limbii române!” Da, uneori, elevii au dreptate!
– Ati fost director de scoala, director in minister, inspector scolar general, acum inspector scolar care are in portofoliu Implementarea descentralizarii institutionale a invatamântului. Ce tot descentralizam, ce mai modernizam, deoarece de pe bancile scolii scoatem elevi fara un orizont, fara o pregatire pentru piata muncii. Dam diplome de someri, scoala nu stie ce este in strada. Cum rezolvam aceasta problema?
– Tocmai descentralizarea e o secventa a modernizarii. Numai ca ea se rezolva în spirit românesc. La noi, pâna si centralismul a avut si are fisuri serioase: si înainte, si dupa. Cele câteva mici etape ale descentalizarii învatamântului preuniversitar românesc au scos la suprafata tarele noastre specifice, de tip fanariot-balcanic. Unii primari au transformat scoala în feuda lor, sunt penibili în decizii, nu înteleg nimic din reforma. Ar trebui sa mai mearga la ore, când se întâmpla sa vina în scoala, sa mai învete câte ceva. Ei ruineaza scoala si nu-si dau seama de asta. Si unii directori tind spre astfel de „performante”. Ma gândesc cu groaza, în aceste conditii, ce se va petrece la… capatul descentralizarii! În rest, întrebarea dumenavoastra cuprinde si raspunsurile aferente.
– Este infiintarea scolilor profesionale o solutie, sunteti pregatiti sa “implementati” acest articol din noua lege a invatamântului?
– Da, e o solutie. scoala prefesionala trebuie sa iasa din statutul de anexa a învatamântului preuniversitar românesc, din postura de „cenusareasa”. Depinde, evident, de conditiile ce i se vor oferi, de managementul gestionarii ei.
– Bacalaureatul din 2011 a fost un accident sau aceea era realitatea?
-Din nefericire, a fost o radiografie a starii de lucruri din învatamântul preuniversitar românesc si a reflectat istoria tuturor neputintelor sistemului. A fost un bacalaureat „sub asalt”, în care s-a aplicat câte ceva din „rafinata” tehnologie „Big Brother”. Nu stiu înca daca vom fi învatat ceva din acest dezastru, desi morala pare a fi clara.
– Putini dintre cititorii nostri stiu ca sunteti singurul traducator de limba persana din România. Ati terminat româna-franceza, recomandati elevilor sa se adape din cultura greaca si latina, iar dumneavoastra traduceti, scrieti, ati devenit specialist in orientalistica, chiar si teza de doctorat are ca tema opera si viata unui poet persan. Va rog sa detaliati pentru cititorii nostri cum ati ajuns sa iubiti cultura persana?
-În Iran, am ajuns, poate, dintr-o întâmplare fericita. În 1977, pe când eram student la Universitatea bucuresteana, la actuala Facultate de Litere, am câstigat, în urma unui concurs, o bursa de studii la Universitatea Teheran. A fost cea mai frumoasa etapa din viata mea. „Întâmplarea” de mai sus a facut sa-mi descopar sau, mai bine zis, sa-mi redescopar iubirea pentru Orient, din adolescenta, când am cititi, dintr-un instinct inexplicabil, tot ce se scrisese despre literatura si cultura persana, cu o placere nebuna. Traducerile, proaste, prin intermediar lingvistic francez, englez, german, erau pentru mine texte fondatoare. Când am ajuns în Iran, eram deja un „orientalist”, un „specialist” în limba persana, fara a sti însa limba: pentru mine, cea mai dulce limba din lume, dupa româna, desigur. Am gasit un Iran prosper, cultural, fascinant, cu oamenii care pareau de pe alta planeta, când îti spuneau „Sa dea Domnul sa nu fii obosit” (atunci când stateai degeaba sau te odihneai), cu cersetori recitându-ti pe de rost mii de versuri din clasicii persani (desi erau analfabeti) sau care, când se trezeau, dimineata, consultau „Divanul” lui Hafez, deschis la întâmplare, sa stie cum le va fi ziua, cu strazi vii, pe care existenta se scurgea fara… tentatiile mortii, cu bazaruri în care te aflai în afara timpului, poate în „1001 de nopti”, cu universitati imense, prevazute cu statii de autobuz etc. Banuiesc ca si astazi, în republica islamica, lucrurile acestea au ramas: e fiinta iraniana dispersata… poetic!
– Poetul Omar Khayyam a devenit idolul dumneavoastra, l-ati tradus, ati facut comentarii asupra operei lui. Ce reprezinta el pentru cultura persana, pentru cea iraniana?
– O, e greu sa va spun în cuvinte „grabite”, specifice unui interviu. Omar Khayyam e unul dintre idolii mei persani. Cel mai important e, fara îndoiala, Hafez, poate cel mai mare poet al tuturor timpurilor, poet arhetipal în toata puterea cuvântului. Am început sa lucrez la cartea suprema de poezie, „Divanul”. Cititorul român nu-si poate imagina ceva mai frumos. Sper sa o termin în vreo trei-patru ani. Va fi încercarea vietii mele, având în vedere ezoterismul nesfârsit al limbajului hafezian. Omar Khayyam? Cu siguranta, cel mai popular, cel mai „prizat” poet din toate timpurile. Niciun alt confrate al lui nu s-a bucurat vreodata de o asa frenezie a traducerilor în limbi, dialecte si chiar idiomuri, unele chiar locale. Doar celebritatea lui Khayyam, confundându-se în lume cu însusi spiritul persan, într-o sinonimie imediata, ascunde si un paradox teribil: în Iran poetul e perceput drept un creator fara prea mari merite artistice, un poet valoros totusi, dar nu în masura sa suscite in interes enorm. De ce? Pentru ca, de fapt, da impresia ca orice iranian ar puta compune rubaiate în spiritul lui. Culmea, recunoasterea sa în propria tara e rezultatul, uneori reflexul, popularitatii, dobândite târziu, în Occident (mai întâi în Anglia, apoi în Franta)!
– Ce sunt rubaiatele ? O traducere a acestora din opera lui Khayyam v-a adus aprecieri si premii din partea criticii din România.
– Povestea rubaiatului persan e lunga precum istoria poeziei persane. Ne-ar trebui un interviu întreg pentru asta. Cititorii dumneavoastra interesati pot consulta cartea mea „Omar Khayyam si «complexele» mitului european”, aparuta în 2009, la Editura Universitas XXI. Va ofer câteva elemente de recunoastere. Desi nu sunt identice din punct de vedere structural, s-a impus de multa vreme sinonimia acestei forme poetice persane cu catrenul european. E cea mai condensata forma fixa a liricii persane. În rubaiat, se poate vorbi despre iubire si filozofie, se poate celebra vinul sau un print generos, ironiza dusmanii, cânta natura, exprima un extaz mistic sau te poti plânge de lipsa de bani. Se pare ca rubaiatul a fost inventat în vremuri de complicitate, pentru ca se cere citit ca un text cu mai multe niveluri de întelegere. E un joc de raporturi între lumini si umbre, între ceea ce e aluziv, sugestiv, uneori ezoteric. Cuvintele îsi raspund prin ecouri, iar acestea creeaza o muzica pe care doar urechea iranianului, exersata, o poate percepe. Cititi traducerea mea, aparuta în 2004, la editura ieseana „Universitas XXI”, „Un arian în umbra moscheii” si va veti convinge.
– Ati tradus Nichita Stanescu in Iran, dar si basme românesti. Se vinde carte româneasca in Iran?
– În 1978, în plina revolutie islamica, înainte de plecarea sahului Iranului, am reusit, dupa o munca infernala, sa traduc din româna în persana „11 elegii”, de Nichita Stanescu, si „Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte. 5 basme populare românesti”. Dupa ce am semnat contractul, am fost nevoit, precum ceilalti studenti straini, sa parasesc Iranul atât de drag mie. Revolutia islamica ne periclita viata. Cartile au aparut, dar n-am putut, în ciuda unor demersuri înalte, sa intru în posesia vreunui exemplar. Oricum, nu mai conteaza. Important e ca au aparut si s-au bucurat de succes. Câti cunoscatori ai limbii persane are România? Ma tem ca foarte putini, iar cei câti mai sunt nu cred ca-s asa de interesati de… carti! Ma simt singur în privinta aceasta, iar eu sunt interesat de marea literatura persana pe care vreau s-o fac cunoscuta poporului meu. Nu-mi ramâne timp si pentru traducerea unor scriitori români în persana. Nu sunt, din nefericire, o institutie…
– Va rog sa oferiti cititorilor nostri o strofa sau chiar doua din creatia poetului Khayyam.
-„Un om am vazut, singuratic, într-un loc sarac. Nu era
Nici eretic, nici musulman. N-avea bogatii, nici Dumnezeu.
Nici convingeri, nici adevar. N-avea nici lege, nici principii.
În lumea asta sau cealalta, un asa curaj cine l-a avut?”
„Îi vezi pe cei doi dau trei idioti? Lumea o tin în mâinile lor.
Nimic nu stiu. Superiori se cred din ignoranta.
Mergi pe drumul tau, de ei seama nu tine. În splendida-le suficienta,
Eretici îi vor numi pe cei ce nu-s de-ai lor.”
Ce ziceti? Cele doua rubaiate nu va dau impresia, daca nu „certitudinea”, ca sunt scrise astazi? Nu sunt oare doua „situatii” arhetipale pe care le ducem cu noi sau le percepem la altii, la unii dintre semenii nostri? Astfel de rubaiate sunt scrise acum aproape 900 de ani!
– Cu cine va gâlceviti, in România, in persana ?
-Cu mine însumi. Ma simt singur pe „domeniul” persan, pentru care mai sunt atâtea lucruri de iubit si de facut. Iar eu mai am asa putin timp… Ce-i drept, când ma cert cu mine însumi, o fac într-o limba dulce, cum e numita persana: „zaban-e sirin”.
– Cum iesim din dilema secolului XXI : civilizatia Gutemberg sau «civilizatia electrica«?
– Ma pasioneaza acest lucru. Mi se pare esential si pentru întelegerea învatamântului românesc actual. Marshall McLuhan, marele preot al „pop culture”, metafizicianul mijoacelor de comunicare, sustine ca toate mijloacele, prin ele însele, indiferent de mesajul pe care îl comunica, exercita o influenta irezistibila asupra omului si societatii. Potrivit lui McLuhan, au existat trei inventii tehnologice esentiale: alfabetul fonetic, care l-a smuls pe omul tribal din echilibrul lui senzorial si a dat ochiului pozitia dominanta; tiparul mobil, introdus în secolul al XVI-lea, ce a accelerat acest proces; telegraful, inventat în 1844, anuntând o revolutie a electronicii care, îl va retribaliza pe om, restabilindu-i echilibrul senzorial. Stim ce a urmat: internetul, „satul” global, infernalul proces al globalizarii. Noi traim acum în noua era „postliterara” a mijloacelor electrice, când omul întreg a devenit un om fragmentat. Scoala nu se poate sustrage acestei imense mutatii. Si de aici vin toate esecurile învatamântului în general si ale învatamântului românesc în special, daca ne gândim ca noi am ars într-un timp scurt etapele obligatorii ale acestei evolutii. Întregul nostru sistem de educatie e orientat spre valori si tehnologii ale trecutului, concentrându-se exclusiv asupra „oglinzii retrovizoare”, cum spune profetul „pop culture”. Adaugati la asta faptul ca actualele generatii de elevi sunt „conectate” la mijloacele electrice – radioul, filmele, telefonul mobil, computerul si televiziunea – si ca acestea au devenit scop, nu instrument pe calea cunoasterii. Învatamântul românesc n-a gasit, în opinia mea, idei pentru rezolvarea conflictului dintre cele doua culturi, a tiparului si cea electrica, prin care s-ar putea produce un amestec creativ al acestora. Am mai spus-o, nu calculatorul dezvolta mintea elevului, ci tot cartea. Haul pe care îl creeaza acest mijloc e datator de „ameteli” fatale în perspectiva, daca, în prealabil, nu te-ai format prin carti.
– Am discutat si inainte, spuneati ca nu calculatorul dezvolta mintea elevului, ci cultura greaca, limba latina, Homer, Petrarca, Platon, Ovidiu etc., ca profesorii ar trebui sa recomande elevilor si studentilor biblioteca, cartea scrisa. Profesorul de matematica si informatica ii recomanda studii in America, cu Bill Gates.
– Daca as putea, as introduce, în scoala, limbile greaca si latina. N-avem timp si spatiu pentru a discuta despre un asa curaj. În materie de Europa, „totul” se afla în cele doua limbi, în cele doua culturi. Ele ar trebui sa fie „functionale”, sa atinga si fundamentele civilizatiei europene. Pare o utopie, nu? Cine le-ar preda, de exemplu? Degeaba trimitem absolventi de liceu la studii în strainatate. Cei mai multi nu se mai întorc, iar daca se întorc, n-au unde lucra sau au salarii mici. De asemenea, olimpiadele scolare pe discipline mi se par desuete. Un fel de aflare în treaba a românilor. Câteva elite si atât. Cred ca ar trebui „inventata”, si în învatamânt, „clasa” de mijloc, masa elevilor cu pregatire medie, adaptati nevoilor noastre de astazi. Ne plac doar extremele si nu e bine. Într-adevar, elevul de astazi traieste sub teroarea ideilor, a ideilor adultilor, pe care nu le întelege. si nu le întelege, se vede de mai sus, pentru ca el are în cap un „televizor” ale carui canale sunt nedecriptate!
– Sunteti mai mult decât un simplu profesor, sunteti doctor in filologie, membru al Uniunii Scriitorilor, al Societatii de Stiinte Filologice, publicist, redactor al mai multor reviste de cultura. Apropo, cât mai costa, cât mai valoreaza astazi cultura?
– Din pacate, cultura costa mult si lipsa ei ne costa si mai mult. Conceptul trebuie regândit, redefinit în conditiile globalizarii si ale noilor mize spirituale si social-politice contemporane. Poate cu alta ocazie.
– Sunteti profesor asociat al Universitatii Al. Ioan Cuza din Iasi, la Facultatea de Filologie, Sectia Limba persana. Sunteti sigur ca aceasta limba va avea noi discipoli in România?
– Nu, n-are cum. Învatamântul universitar românesc e, si el, victima unor experimente formale si organizatorice. De peste doua decenii ne formalizam si ne organizam. Toate acestea, în dauna continuturilor. Îti trebuie mult rafinament cultural ca sa introduci, cu adevarat, studiul limbilor rare în învatamântul universitar. Cine s-o faca? Ne tot „îngramadim” în Europa (las’ca si aici avem atâtea probleme!) si uitam ca lumea, vorba lui Creanga, „nu-i numai cât se vede cu ochiul”. Fatalitati românesti, nu-i asa?
– Mai calatoriti in Iran? Povestiti-mi o intâmplare-doua din timpul studiilor de la Teheran sau ceva ce v-a marcat?
– Nu mai calatoresc. Poate si dintr-un spirit conservator benefic: vreau sa-mi pastrez ca pe ceva scump de tot trairile si învataturile pe care mi le-a oferit tara asta atunci, când eram tânar si aveam în brate un munte pe care ma pregateam sa-l aduc în tara mea. Sunt si acum pe drumul… „întoarcerii”! Prima întâmplare: la prima mea participare la un seminar de persana (grupa în care eram repartizat începuse cursurile în septembrie, eu ajunsesem în martie, anul urmator, 1977, si doua luni învatasem singur alfabetul si cum se „leaga” literele în cuvinte), profesorul m-a pus sa citesc propozitia: „Pe strada erau mai multe persoane”. În persana, vocalele a,e,o nu se scriu, dar se citesc. De exemplu, între consoanele k si s, se poate citi a,e si o, obtinând alte cuvinte. De citesti „kes”, întelegi „persoana” (cum trebuia sa citesc eu!). Daca pui o, „descoperi” cuvântul „kos” (denumirea populara a organului sexual feminin!). Soarta a facut ca eu sa citesc „kos”: „Pe strada erau mai multe …” Va dati seama ce a iesit în sala de seminar! La pauza, de rusine, am plecat si m-am întors abia dupa doua saptamâni, dar întâmplarea m-a facut cunoscut. Devenise brandul meu! A doua întâmplare: Pe 5 noiembrie 1978, sahul decretase „legea martiala”. Se înfiintasera si un soi de „tribunale isalmice” ale revolutionarilor care îi arestau si, uneori, îi executau pe adversarii recunoscuti pe strada, dupa o judecata sumara. Eram singur. Ma deplasam, conform întelegerii, zilnic la ambasada noastra. Am intrat, dupa obicei, într-o librarie. Dintr-odata, au intrat trei revolutionari. M-au imobilizat si mi-au spus ca sunt arestat. Aveam parul bogat, eram bronzat, nebarbierit, slab, semanam cu un iranian. Era vorba de o confuzie. Cu greu, am reusit sa scot pasaportul. Si-au cerut scuze si, în compensatie, m-au rugat sa-mi aleg niste carti, câte vreau. Am ales 15 (le am si acum). Le-au platit si au plecat, cerându-si iar scuze, spre uluirea librarului!
Gheorghe Baltatescu
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
