La începutul anului 1990, în urma eliberării țărilor socialiste din orbita Kremlinului și a căderii zidului Berlinului, a reintrat în prim-plan o problemă majoră a relațiilor Est – Vest, „problema germană” (slide 1). Al Doilea Război Mondial consacrase o metodă aparte de stabilire a păcii: la Conferința de Pace nu s-a încheiat un tratat cu principala țară învinsă, Germania, ci numai cu aliații ei. În ceea ce privește Germania, ea a rămas cu statutul de țară ocupată, stabilit la Conferința de la Potsdam din 1945. Zonele de ocupație britanică, americană și franceză se uniseră la 23 mai 1949, formând Republica Federală a Germaniei; zona de ocupație sovietică, zona de est, s-a constituit, în același an, la 7 octombrie 1949, sub denumirea de Republica Democrată Germană. Cu toate evoluțiile și convențiile ulterioare, suveranitatea celor două state germane era limitată de inexistența unui tratat de pace cu puterile învingătoare. Din punctul de vedere al jurisdicției militare, RFG era în NATO (din 9 mai 1955), RDG în Tratatul de la Varșovia (de la 14 mai 1955, data înființării acestuia). Linia de front a Războiului Rece în Europa („Cortina de Fier”) era granița celor două state Germane. Un milion și jumătate de militari ai celor două blocuri erau masați de o parte și de alta a acestei linii. Relaxarea relațiilor Est-Vest, stabilirea unui climat de pace și cooperare în Europa, implica rezolvarea problemei germane, în primul rând semnarea unui tratat de pace între puterile învingătoare, Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Franța, pe de o parte, și Germania, pe de alta.
Problema germană era una extrem de sensibilă pentru statele europene care se confruntaseră în cele două războaie mondiale cu forța militarismului german și pentru cele limitrofe Germaniei (în special Polonia) care beneficiaseră de pe urma deplasării spre vest a frontierelor după cel de-al doilea război mondial.
Marea Britanie, Franța, Italia, Polonia, Cehoslovacia erau împotriva reunificării Germaniei. Primul ministru al Marii Britanii, „Doamna de Fier”, Margaret Thatcher a fost cel mai fervent și consecvent opozant al reunificării: „I-am învins pe germani de două ori! Și acum sunt iarăși aici!” („We defeated the Germans twice! And now they‘re back!”) [1].
Președintele G.W.H. Bush se situa la cealaltă extremă ─ era un susținător fără rezerve al reunificării Germaniei și anume în cadrul NATO. Germania era punctul cel mai avansat și cel mai sigur al prezenței americane, prin intermediul NATO, pe continent. „Dacă Germania nu rămâne în NATO, e puțin probabil ca o altă țară europeană să accepte prezența trupelor noastre”, îi va spune președintele G. W. H. Bush cancelarului Kohl.
Cancelarul Germaniei Federale, Helmut Kohl, era complet atașat vederilor președintelui Bush ─ Germania unită în NATO.
Gorbaciov considera unificarea Germaniei ca un fapt inevitabil și natural în cadrul proiectului său ─ Casa Comună Europeană. Proiectul Casei Comune Europene trebuia să înceapă cu desființarea liniei de front dintre cele două pacte militare. Gorbaciov se exprimase: „Germania unificată este poarta spre Casa Comună Europeană.” Dar nu se grăbea deloc. Punctul lui de vedere era că unificarea Germaniei trebuia să fie un proces de durată, de câțiva ani de zile, care ar trebui să avanseze numai odată cu edificarea noilor structuri de securitate în Europa.
Într-un articol de sinteză din Der Spiegel, din 2010, apare următoarea exprimare pertinentă și plastică a pozițiilor de la începutul lui 1990 în privința problemei germane: „Europenii erau împotriva reunificării, americanii cereau (aproape) imposibilul, iar sovieticii se cambrau în fața obstacolului”[1].
În octombrie 1990, după câteva luni de confuzie pentru europeni și sovietici și de mare siguranță a jocului politic pentru președintele și administrația Bush, unificarea era încheiată. Bush obținuse „aproape imposibilul”: Germania unită în NATO; Statele Unite ─ putere dominantă pe continent; poarta expansiunii NATO spre est ─ potențial deschisă. Cum? Printr-o persuadare susținută a liderilor europeni și o „manipulare profesionistă a lui Gorbaciov„[2] de către trioul Bush – Baker – Kohl.
Deja la 6 februarie 1990, Paul Nitze îi raporta președintelui Bush un succes obținut de americani în cadrul Forumului pentru Germania, care s-a desfășurat la Berlin cu participarea a 120 delegați din Europa de Vest și Europa de Est: „În prima zi a Forumului punctul de vedere majoritar era că unificarea trebuie să fie un proces de lungă durată, implicând concesii de ambele părți, inclusiv retragerea trupelor atât din Estul cât și din Vestul unei Germanii unificate. Dacă pactul de la Varșovia va fi dizolvat, NATO va trebui și el dizolvat… La încheierea Forumului consensul a fost radical schimbat. Aproape toți, cu excepția delegației sovietice, au fost de acord că ideea neutralității Germaniei unite este inoportună și inacceptabilă…” [3].
La 9 februarie 1990 secretarul de Stat american, James Baker, a fost primit la Moscova de către secretarul general al PCUS, Mihail Gorbaciov, în prezența ministrului de Externe al Uniunii Sovietice, Eduard Șevarnadze. Discuțiile s-au purtat, în esență pe problema reunificării Germaniei [3]:
Baker: „Noi înțelegem că, nu numai pentru Uniunea Sovietică, dar și pentru alte țări europene, este important să aibă garanții că, dacă Statele Unite își păstrează prezența în Germania în cadrul NATO, nu va avea loc nici o extindere a jurisdicției militare actuale NATO spre est («not an inch of NATO’s present military jurisdiction will spread in an eastern direction»)…. „(slide 2). Aș vrea să vă pun o întrebare ─ la care nu trebuie să-mi răspundeți acum. Presupunând că unificarea va avea loc, ce ați prefera: o Germanie unită, în afara NATO, absolut independentă și fără trupe americane, sau o Germanie unită, păstrând conexiunea cu NATO, dar cu garanții că jurisdicția și trupele NATO nu se vor extinde la est de actualele granițe?„
Gorbaciov: „Vom reflecta asupra tuturor acestor lucruri. Intenționăm să le discutăm în profunzime la nivel de șefi de state. Este de la sine înțeles că lărgirea zonei NATO nu este de acceptat.”
Baker: „Suntem de acord cu aceasta.”
A doua zi după primirea lui Baker, la 10 februarie 1990, a sosit la Moscova cancelarul Kohl, însoțit de ministrul său de Externe și vice-cancelar, Hans-Dietrich Genscher. Baker i-a transmis lui Kohl un rezumat scris al discuției sale cu Gorbaciov. În finalul acestuia, Baker indică marja de manevră a lui Kohl („implicit, NATO în zona ei prezentă ar putea fi acceptabilă„). În aceeași zi, Kohl a primit o scrisoare din partea președintelui Bush, în care acesta îl asigura de sprijinul său privitor la unificarea Germaniei în cadrul NATO. Între aceste două abordări, Kohl a ales să dicute cu Gorbaciov problema reunificării în variata „not an inch eastward”, deja acceptabilă liderului sovietic.
Cele două asigurări, din partea secretarului de Stat al Statelor Unite și a cancelarului Germaniei Federale, au avut o consecință strategică fundamentală: l-au determinat pe Gorbaciov să dea „undă verde” reunificării Germaniei. Aceste acorduri verbale nu depășeau, însă, valoarea unui gentlemen‘s agreement …
Pentru moment „unda verde” se referea la aspectele interne ale unificării (alegeri libere în RDG, unificarea teritorială, unificarea monetară), urmând ca aspectele de politică externă să fie discutate în „tratativele 2+4″ (miniștrii de Externe ai celor două Germanii și ai celor patru puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial).
La 24 februarie 1990 canclarul Kohl s-a întâlnit cu președintele Bush la Camp David, fără ministrul de Externe german, întrucât poziția lui Genscher în privința viitorului Europei diferea de a tandemului Bush – Kohl. În acest context, la nu mai târziu de două săptămâni de la acel „nici un pas spre est” al secretarului său de Stat, președintele Bush își exprimă fără rezerve punctul de vedere:
„Vom câștiga acest joc, dar trebuie să procedăm cu înțelepciune («We are going to win the game, but we must be clever while we are doing it »). Sovieticii nu sunt în măsură să dicteze relațiile Germaniei cu NATO. Ceea ce mă îngrijorează sunt afirmațiile că Germania nu trebuie să fie în NATO. La naiba cu toate astea. Noi am câștigat, nu ei. Nu putem permite Sovietelor să smulgă victoria din fălcile înfrângerii («To hell with that. We prevailed and they didn’t. We cannot let the Soviets clutch victory from the jaws of defeat »)”[3]. Această descărcare, în termeni, să zicem, colocviali, exprimă clar poziția președintelui Bush ─ sovieticii nu ne sunt parteneri, ci adversari înfrânți ─ poziție net diferită de cea a predecesorului său, Ronald Reagan („Ne-am despărțit ca parteneri în construirea unei lumi mai bune”). Realitatea era, de fapt, aceasta. Gorbaciov le-o oferise pe tavă.
La 18 mai 1990, trei luni după ce Kohl obținuse de la Gorbaciov „unda verde” pentru reunificare, Baker, primit de Gorbaciov la Moscova, schimbă și el placa: „este plăcut să vorbim despre structuri pan-Europene de securitare și rolul CSCE… Este un vis minunat, dar numai un vis. În acest timp NATO există” [3].
Această modificare rapidă a situației și a raportului de forțe a devenit evidentă la summitul de la Washington/ Camp David din 31 mai – 2 iunie 1990. Tema principală a discuțiilor a fost colapsul economic al URSS și solicitarea lui Gorbaciov de ajutor financiar din partea Statelor Unite, la care Bush a răspuns, în final, prin încheierea unui tratat comercial, dar a refuzat acordarea vreunui împrumut.
Când Gorbaciov a avansat celebra variantă a „dublei ancorări” („two anchor„) ─ o Germanie unită, cu fosta RFG în NATO și fosta RDG în Tratatul de la Varșovia ─ replica lui Bush a fost tăioasă: „o asociere schizofrenică”[3]. Iritarea lui Bush se explică prin faptul că o astfel de ancorare a celor două blocuri militare, prin intermediul Germaniei Unite, exprima o viziune asupra viitorului Europei, Casa Comună Europeană, de neacceptat pentru strategia Statelor Unite în Europa. Președintele Gorbaciov a cedat: „Poporul german are dreptul să-și aleagă alianța pe care o dorește„. Deși această afirmație a mai fost făcută de către Gorbaciov, anume în cadrul întâlnirii cu Helmut Kohl din februarie 1990, ca una de principiu, ea avea acum o altă semnificație ─ cea a capitulării.
Înregistrările întâlnirilor și convorbirilor telefonice dintre liderii americani, vest-europeni și sovietici, declasificate și publicate masiv după 2010, au fost preluate într-o multitudine de studii politologice referitoare la acea perioadă, cu interpretări diferite ale valorii asigurărilor verbale primite de către Gorbaciov. O concluzie unanimă, însă, a acestora este că președintele Bush și administrația sa au folosit un limbaj dublu în tratativele cu sovieticii („a two-pronged strategy”, „dual nature of U.S. strategy”, „a bifurcated strategy” [2], [4]): pe de o parte, Gorbaciov și staff-ul lui au fost „lăsați să creadă” (expresia îi aparține lui Robert Gates, director al CIA în acea perioadă) că dezideratele lor sunt respectate, pe de alta „Bush și administrația sa au presat urgentarea procesului de unificare, maximizând profitul Statelor Unite” [4].
Următoarea întâlnire determinantă în privința problemei germane este cea de la Moscova/Archyz-Caucaz, din iulie 1990, dintre președintele Gorbaciov și cancelarul Kohl, fiecare cu echipele de lucru corespunzătoare. În prima zi, 15 iulie, tratativele s-au purtat la Moscova, în a doua la reședința lui Gorbaciov din Caucaz (slide 2).
Uniunea Sovietică, aflată în plin colaps economic, nu avea acces la piețele de capital occidentale; președintele Bush, cu două luni în urmă, la Camp David, refuzase și el un împrumut financiar. Kohl îi oferise deja lui Gorbaciov un împrumut vest-german și acoperirea financiară de către Germania a relocării în URSS a trupelor sovietice care urmau a fi retrase din RDG. Interesul lui Gorbaciov pentru un parteneriat cu cea mai puternică și tehnologizată economie europeană la acea dată, a RFG, era unul vital. Gorbaciov considera acest parteneriat ca unul strategic, la baza viitoarei Case Comune Europene, și era dispus să vină în întâmpinarea lui Kohl cu oferte majore.
Concluzia finală a acestor discuții a fost că, după unificare
– pe durata prezenței trupelor sovietice, pe teritoriul fostei RDG pot staționa trupe ale Armatei Federale Germane, dar nu unități germane sub comandă NATO.
– după retragerea trupelor sovietice, pot staționa pe teritoriul fostei RDG și trupe germane aflate sub comandă NATO, dar nu trupe străine și nu trupe dotate cu arme nucleare.
Aceasta este situația care va fi consacrată în urma negocierilor în formatul 2+4 de Tratatul reglementărilor finale cu privire la Germania, semnat la Moscova la 12 septembrie 1990. Pentru germani, prețul major al reunificării a fost recunoașterea frontierei cu Polonia pe linia Oder-Neisse, stabilită la Potsdam în 1945.
Ceremonia reunificării a avut loc la Berlin, în 3 octombrie 1990, într-un larg cadru festiv; la miezul nopții drapelul negru-roșu-galben al RFG, acum drapel al Germaniei reunificate, a fost ridicat deasupra Porții Brandenburg. După ratificarea tratatului de către statele implicate, Germania unită a devenit pe deplin suverană la 15 martie 1991. La 1 iulie 1991 Tratatul de la Varșovia s-a autodesființat.
Bush câștigase. Ocupase primul vid de putere lăsat de retragerea sovieticilor. Germania Unită va deveni capul de pod al expansiunii militare a Statelor Unite, via NATO, spre Est.
La 15 octombrie 1990, Mihail Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace.
Himera lui, Casa Comună Europeană, va fi ștearsă din mersul Istoriei.
[1] K. Wiegrefe, An Inside Look at the Reunification Negociations, Der Spiegel, 29.09.2010.
[2] M. E. Sarotte, Not One Inch: America, Russia, and the Making of Post-Cold War Stalemate,Yale University Press, 2021.
[3] S. Savranskaia and T. Blanton, Who Promissed What to Whom on NATO Expansion? What Gorbaciov Heard — Declassified documents, National Security Archive, Briefing Book 613, February 2010.
[4] J. R. I. Shifrison, Deal or No Deal? The End of the Cold War and the Offer to Limit NATO Expansion, Quaterly Journal International Security, vol. 40, no.4, pp. 7-44
Prof. Dr. Tiberiu Tudor
