De obicei numim mântuire numai punctul final: intrarea în viaţa veşnic fericită. În realitate ea cuprinde o activitate sau o acţiune divină continuă şi se extinde la întreaga istorie a omenirii care a culminat cu moartea şi învierea lui Isus şi continuă pe scara ascendentă a harului, adică printr-un apel şi un sprijin repetat din partea lui Isus în inimile tuturor oamenilor de a birui egoismul în favoarea iubirii, a carităţii pentru întreaga omenire. În cer nimeni nu se poate bucura de unul singur, nimeni nu-şi găseşte fericirea în sine numai pentru sine, ci toţi cei răscumpăraţi, în care locuieşte Dumnezeu şi fericirea veşnică, sunt cu adevărat fericiţi privind la numărul infinit al celor aleşi. Istoria mântuirii culminează în Cristos deoarece el singur a răspuns perfect la chemarea de a sluji numai din iubire, de a se jertfi total pentru alţii, de a ne sfinţi prin meritele sale (Evr 10,10-12).
Doamne, sunt puţini cei care se mântuiesc? La această întrebare, Isus, în evanghelia duminicii ce urmează, nu dă un răspuns precis, din multe motive, dar în principal a voit să lase omului teama în suflet că poarta mântuirii este îngustă şi mulţi nu vor reuşi să intre prin ea. Teama îl face pe om să vegheze; ea este mai de folos decât un număr statistic, fiindcă îndemnul la veghere (Mt 24,42) îmbogăţeşte spiritualitatea, măreşte dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. N. Sarale spunea: „Sentimentul de teamă este sentimentul lui Dumnezeu şi al veşniciei şi ca atare constituie o mare şi nestemată comoară. Teama, în mod logic, duce la sfinţenie, adică la suava şi umila lăsare în voia Providenţei”.
Este mai de folos să tremurăm pentru mântuirea noastră decât să stăm mulţumiţi cu certitudinea ei. Sfântul Arsenie, întrebat de ce se teme de moarte după ce a trăit toată viaţa în pocăinţă, a răspuns: Tremur, dar nu numai acum în faţa morţii, deja de cincizeci de ani tremur şi mă tem de judecata Celui Atotputernic. A trăit îndemnul inspirat de Duhul Sfânt: Cu frică și cutremur să lucraţi la mântuirea voastră! (Fil 2,12).
Teama este o pocăinţă acceptată; ea purifică sufletul până în adâncul său, acolo unde nu poate pătrunde nimeni, nici chiar pocăinţa cea mai aspră. Poarta cea îngustă este frica de a nu fi făcut niciodată destul pentru suflet.
Pr. Richardo-Dominic Baciu
