Prizoniere în nefericire (I)

Noua carte a Aurorei Liiceanu, „Întotdeauna singură. Nefericiri paralele”, spune povestea a două femei care au trăit o mare neîmplinire în dragoste, dar nu din aceleași motive, având o altă structură a personalității și fiind din epoci diferite. Prima este Catherine, o femeie cultă, o intelectuală de la începutul secolului XX, cealaltă e Claudia, care trăiește în zilele noastre, dar nefericirile lor sunt asemănătoare. Și, după cum citim în prezentarea volumului, deși le desparte un secol, cele două par să aibă aceeași poveste de dragoste tristă. „De ce? Există oare, un fel de genă a nefericirii, rebelă, autonomă și, mai mult, specifică femeilor?” Nu aflăm un răspuns clar parcurgând cartea, pentru că Aurora Liiceanu se ferește de afirmații categorice, de verdicte, recunoscând, cu îndelungata ei experiență de psiholog că „există un mister al potrivirii, că acest mister nu e deloc simplu, ci este compus din multiple realități, unele inexplicabile, care fac ca viața să fie complexă și imposibil de înțeles pe deplin”. Oprindu-și atenția la cazuri cât mai diverse, cercetătoarea caută totuși explicații, dar o face cu finețe, cu subtilitate și uzând de multe comparații, aducând în discuție mai multe relații de cuplu, fiecare cu specificul ei. De pildă, ea retrasează, în câteva linii definitorii, istoria a două cupluri faimoase: filosoful, economistul și omul politic englez John Stuart Mill și Harriet Taylor (care au fost fericiți împreună) și Jean Paul Sartre și Simone de Beauvoir, figuri marcante ale existențialismului francez (ea și o preoteasă a feminismului), cu o relație nonconformistă, deschisă, cu reguli stabilite de comun acord, dar în care femeia a avut totuși de suferit.
Să ne întoarcem la personajul Catherine. Ea a fost fiica unui medic celebru, Samuel- Jean Pozzi, o celebritate în domeniul său, dar un tip egoist, seducător și adulterin. Între fiică și tată sunt multe dezacorduri, conflicte, dar și o reală afecțiune. Catherine a fost însă obsedată de personalitatea complexă a doctorului Pozzi și s-a îndrăgostit de un bărbat asemănător, genial, narcisic, nimeni altul decât Paul Valéry, „poetul intelectului, simbol cultural al Franței”. El era mult mai în vârstă decât ea, însurat și cu trei copii, neavând de gând să-și părăsească familia, în ciuda libertinajului său, schimbând mai multe amante în cursul vieții. În opinia ilustrului poet, un bărbat nu putea alege decât între două tipuri de feminitate: prostituata și proasta. „Mici animale grațioase”, așa le vedea Valéry pe femei, încă din adolescență, și părerea nu i s-a schimbat nici mai târziu. Un fel de animăluțe de companie, așadar, care nu înseamnă mare lucru, convingerea lui fiind că „Dumnezeu a creat omul și, găsind că nu era suficient de singur, i-a dat o tovarășă care să-l facă să-și simtă mai bine singurătatea”. Ce putea un astfel de bărbat, interesat de arta și de prestigiul lui, mai presus de orice, să-i ofere lui Catherine, o tânără deosebit de inteligentă, sensibilă, cultivată, dar nesigură pe ea, incompletă, rămasă captivă trăirilor din perioada adolescenței? I-a dăruit doar iluzia unei iubiri care s-a întins pe durata câtorva ani, cu turbulențe, despărțiri și reveniri, până la ruptura definitivă. Dar cei doi nu erau decât expresia unor „singurătăți diferite”, după cum notează, cu multă pătrundere, Aurora Liiceanu. O fi având dreptate o biografă a relațiilor de cuplu, Phyllis Rose, când afirmă că „orice căsnicie e o ficțiune subiectivă cu două puncte de vedere aflate deseori în conflict profund, uneori accidental congruente”? Complicate lucruri! Voi reveni.