Mi-a atras atenția o anchetă din revista „România literară”, pentru că este pe o temă care nu ține de domeniul culturii, ci de o problemă mai generală, și anume de felul în care văd oamenii, scriitorii în acest caz, viitorul. Și au răspuns foarte mulți literați, ancheta fiind găzduită în două numere ale publicației amintite. Cum scriitorii au multă imaginație, mi s-a părut interesant să parcurg răspunsurile lor și să spicuiesc câte ceva din ele. Unii dintre respondenți și-l iau în sprijin pe istoricul israelian, foarte în vogă acum, Yuval Noah Harari, cu lucrarea sa „Homo deus. Scurtă istorie a viitorului”, teoriile acestuia fiind încurajatoare. În ideea că el demonstrează convingător cum a reușit omenirea să gestioneze probleme foarte grele, cum ar fi foametea, molimele și războiul. Mă rog, cartea lui Harari a apărut însă în 2015, înainte de pandemie și de războiul din Ucraina, așa că speranțele oamenilor au pălit și s-au subțiat din nou. Vremurile pe care le trăim ne iau adesea prin surprindere și ne încearcă greu nervii. Apoi, intervențiile se opresc la relația dintre om și tehnică în viitor, la apariția cyborgului, în care se identifică un dușman al omului, creatorul lui. Oricum, mulți respondenți vorbesc despre imprevizibilul timpului prezent, ceea ce nu se întâmpla în trecut, când istoria era mult mai previzibilă. Dar, după cum spune Adrian Alui Gheorghe, „Omul vede în viitor în măsura în care cunoaște trecutul. Pentru că sunt câteva lucruri care se repetă, periodic, ciclic, filmic chiar. Și ne amintește de vorbele înțelepte ale Ecleziastului. „Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare”.
Cum va fi omul care va locui ziua de mâine, știe oare cineva? Pentru că, până acum, omul nu s-a schimbat esențial față de cel din antichitate, de pe vremea lui Homer. Sufletul are niște constanțe, așa că se iubește, se urăște, se suferă la fel, sunt aceleași sentimente, trăiri, patimi, pasiuni… Și caracterele sunt tot acelea descrise de Teofrast. M-am orientat, fiindcă asta se potrivește firii mele, care e pacifistă, tolerantă, dornică de frumos, de armonie, către acele răspunsuri echilibrate, reconfortante. Și am văzut că sunt scriitori care cred în viitorul umanității, având convingerea că faza aceasta actuală de convulsii va fi depășită, că oamenii și guvernele vor alege colaborarea și nu exploatarea, fericirea și bunăstarea, pacea și nu războiului. Desprind asta din răspunsurile unei doamne, și sigur, asta nu e deloc întâmplător. Desigur, sunt și voci sceptice, pentru care viitorul arată sumbru, e o distopie, imaginea unui „paradis prăbușit”.
Dar sigur nu este nimic, sunt doar presupuneri, proiecții ale minții, plăsmuiri ale imaginației. Cert este că lumea se va schimba și omul la fel. Va fi o lume pusă pe „fast forward”, în care totul este accelerat, simțim deja asta din plin. Parcă au dispărut ceasurile tihnite, de răgaz, clipele de contemplație, de reflecție. Totul se petrece în viteză și cât mai la suprafața lucrurilor.
În imaginația mea, însă, dincolo de toate teoriile avansate de cercetători, savanți, futurologi, direcția de bine în soarta omenirii ar trebui să fie câștigătoare. Și poate gândul bun, așa știu eu, va atrage și o realitate la fel, o va crea.
Carmen MIHALACHE
