„Primum movens al creaţiei critice este inspiraţia”

De ce scrieți? Cum scrieți? De ce?… Din vocație, din instinct, din obligație, numai Dumnezeu știe, din… Cum?… După toanele inspirației, ziua, noaptea, metodic, atunci când aveți chef, stimulați de… fazele lunii sau de hachițele altor aștri, cu tone de cafele, cu trabucul înfierbântat?… Aceasta este noua provocare pe care am aruncat-o cu drag în spiritul unor scriitori.
Să-l ascultăm pe criticul literar Petre Isachi…
„1. Scriu pentru a oferi prietenilor mei, celor care vor să mă cunoască, un autoportret în palimsest, autentic, verosimil şi codificat într-un limbaj ştiinţific. Există totuşi o ştiinţă/ artă a literaturii! Mai scriu pentru a-mi oferi, când voi ajunge «a nu mă mai cunoaşte», o oglindă care să nu mă mintă, deşi Lumea este guvernată de minciună! De altfel, nu scriem şi nu vorbim niciodată decât despre noi înşine! Sunt foarte liniştit în această privinţă, pentru că nimeni nu scrie şi nu vorbeşte ceea ce vrea. Nu a făcut-o nici Homer! Cum am avut norocul de a nu fi un «scriitor total», scriu doar critică literară. Despre această «ficţiune a ficţiunii», am opinia pictorului spaniol Salvador Dali: «Critica este ceva sublim. Ea nu ar trebui permisă decât geniilor»! Mai ales în cazul nostru, care suntem un popor de Şeherezade, iar după boierul Alecsandri, chiar născuţi poeţi! Deşi ştiu că mulţumirea este rădăcina fericirii, nu sunt niciodată încântat de ceea ce scriu, încât, volens-nolens, trebuie să iubim ceea ce avem!
2. Scriu, vorba lui Arghezi, cu unghia de la mâna stângă, adică încrâncenat şi nemulţumit de mine! Nu ştiu unde am pierdut entuziasmul! Cred că primum movens al creaţiei critice este inspiraţia, care la mine nu vine decât noaptea, la cele mai diferite ore, invitată de sentimentul necesităţii şi poate de ochiul misterios al sufletului. Desigur că nu vine întotdeauna la prima invitaţie, poate şi pentru că hermeneutul / criticul este un tip dependent nu doar de orizontul de aşteptare al cititorului, ci şi de anvergura şi personalitatea Textului. Criticul nu-şi aparţine sieşi niciodată, încât îl (re)descoperim – cu suficient efort – depersonalizat, înstrăinat şi autoexilat în Opera interpretată… Dacă vreţi să vă convingeţi citiţi, vă rog, (deşi sunt profesor, nu îndrăznesc să spun „studiaţi”!) DOCUFICŢIUNI CRITICE, vol. III, CRITICA PROZEI, unde criticul, un alter-ego rătăcit în labirintul Textelor, ne apare (sau dispare) risipit în cele 500 de pagini ale cărţii. Nici eu nu ştiu care este cel adevărat!
Axioma la cele două răspunsuri: Dacă cafea nu e, este coniac! Nu îndrăznesc să scriu votcă. Risc să se creadă că am pactizat cu Stalin, care încă mai scrie istorie, aiurea sau la noi!?”, mărturisește criticul literar Petre Isachi.