Loredana Ionita: „Lupt cot la cot, in procese, cu avocati italieni cu state vechi”
„Primul avocat român din Torino” a devenit cartea de vizita a bacauancei Loredana Ionita (42 de ani), care a ales, in urma cu cinci ani, sa practice avocatura in Italia. Povestea de succes a avocatei din Nicolae Balcescu a fost intens mediatizata la acea vreme, in România, dar si in Italia. S-a scris despre numeroasele cursuri pe care le-a facut pâna sa ajunga avocat, dar si dupa ce si-a atins scopul, despre tenacitatea incredibila, insa putini stiu ca acest drum pe care l-a parcurs a fost unul cu multe piedici, provocari, poticniri si nopti albe. Vorbeste emotionata despre luptele ei, cu ea (mai ales) si cu cei din jur, si aproape cu mirare despre forta nebanuita pe care si-a descoperit-o de-a lungul anilor. „Lupt cot la cot, in procese, cu avocati italieni cu state vechi. Nu ma tem. Sunt ca o leoaica si m-a surprins sa ma descopar asa…”
Au trecut cinci ani de când ati aparut in presa drept „Primul avocat român din Torino”. Stiu ca ati patruns greu in sistem. La fel de greu a fost sa va mentineti, sa va faceti un nume?
Nu m-am gândit niciodata ca o sa emigrez, mai ales ca profesam ca avocat in Bacau si imi placea ce faceam, insa am urmat-o pe mama care gasise un loc de munca acolo. Am fost intâi doar sa o vizitez si apoi totul a venit de la sine. M-am simtit mereu bine in Italia si fara sa-mi dau seama, aproape in mod inconstient, am facut tot posibilul sa ramân acolo. Am facut diverse cursuri, de la asistenta pentru persoane vârstnice pâna la cursuri de limba si cultura araba. De fapt, in fiecare an, de când am ajuns in Italia, am facut câte un curs. Acesta cred ca este cel mai important sfat pe care il dau tinerilor – sa faca mereu ceva pentru ei. Nu stii când iti foloseste, ce oameni intâlnesti care iti pot fi de folos. Cursul in sine poate nu te ajuta cu nimic niciodata. De exemplu, eu am facut mult timp voluntariat, chiar si dupa ce am ajuns avocat. M-am gândit, la inceput, ca asa voi intâlni persoane care ma vor ajuta sa-mi gasesc un loc de munca. Dupa acele interviuri din 2009, m-au sunat multi tineri care m-au intrebat cum am reusit. Succesul, cred, vine tocmai din conceptia aceasta de a nu te limita, de a porni pe mai multe directii. Si de a mai arunca o privire in urma, la drumul pe care l-ai parcurs. Eu nu pot uita cei trei ani si jumatate de suferinta si de zecile de deplasari Italia-România, pâna am reusit sa mi se echivaleze studiile si sa am declaratia de valoare de la Ambasada Italiei in România. Numai la gradinita nu m-au trimis sa iau documente. Nu pot uita, sub nicio forma, primul an in Italia, care a fost cel mai greu. Era dificil sa gasesc un loc de munca. Iar eu nu puteam astepta, pentru ca asa mi-e firea. Si am acceptat orice job, doar sa nu stau pe loc – am lucrat in spital, ca mediator intercultural la Primaria din Torino, ca interpret intr-o fabrica Pirelli (unde am câstigat cei mai multi bani), ca interpret in Tribunalul din Torino, dar am avut grija si de batrâni. Aveam si câte doua joburi. Numele asa mi l-am facut. Daca esti serios, nu poti sa primesti altceva in schimb. Se poate, acesta este mesajul meu.
Cum sunteti perceputa acum de catre colegii italieni?
Acum am acelasi statut, sunt privita cu respect, cu neincredere in acelasi timp, dar si cu admiratie. Insa, am luptat mult ca sa demontez ideile preconcepute legate de români. Au fost momente in care am spus cu jumatate de gura ca sunt românca. Dar am spus-o, mi-am inclestat dintii, am ridicat capul si am spus ca sunt din România. Acum am dosare la fel ca avocatii italieni. Clientii sunt jumatate italieni, 40 la suta români si restul de alte nationalitati. Cazurile cele mai frecvente ale românilor sunt de natura familiala si legate de copii. Am avut cazuri aberante, oameni care au intrat intr-un cerc vicios periculos, pentru ca nici in Italia cadrul legislativ nu este perfect. Parinti care au apelat temporar la serviciile sociale, pentru ca nu aveau loc de munca, si au ajuns sa fie separati, pentru ca li se acorda adapost si sprijin doar mamei si copilului. Sunt multi români in Italia care cauta pe internet avocati români. Când a fost mediatizata povestea mea, „baietii veseli” din inchisorile din Italia, detinuti români, m-au vazut la televizor si am avut o avalansa de cereri ca avocat din oficiu. Baroul imi facea convocarea si trebuia sa merg sa vorbesc cu ei.
Facând o comparatie intre sistemele juridice din România si Italia, care dintre ele este mai deficient?
Sistemul juridic din Italia este complicat si inutil, cu multe proceduri. La noi, daca nu ar fi coruptia, ar fi minunat. Pe de alta parte, in Italia se pune accent pe protejarea imaginii publice a persoanei. Majoritatea proceselor civile, in special divorturile, dezbaterile succesorale si tot ce tine de viata si familia unei persoane, nu sunt publice. In România, ne spalam rufele in public si nu e normal.
Cum e vazut avocatul in Italia?
La fel ca in România – ca un profesionist care se gândeste numai la bani si cum sa-ti ia cât mai multi bani. Sunt si acolo suspiciuni legate de avocati, ca unii sunt cumparati de partea adversa. Ce-i drept mi s-a intâmplat si mie sa fiu contactata de partea adversa – un patron, dar am refuzat.
Cred ca stiti despre conflictele tot mai aprinse dintre avocatii români, pe de o parte, si magistrati (judecatori si procurori), pe de alta parte. Ati simtit aceste tensiuni in Italia?
In Italia, exista un respect deosebit fata de avocati. Dar… procurorul parca are alt statut, nu este cenzurat asa cum li se intâmpla avocatilor si pare sa aiba parte de un tratament preferential. In acelasi timp, insa, judecatorii nu le dau avocatilor amenzi pe banda rulanta, cum am auzit ca se intâmpla in România. Amenzile se dau in cazuri exceptionale, foarte rar. Si in judecarea dosarelor se da dovada de echitate. Poate ca se mai dau sentinte fara sa se aprofundeze dosarele, dar lucrurile se regleaza in apel. In Italia, coruptia nu a atins cote atât de alarmante ca la noi si prieteniile nu sunt atât de „strânse”.
Ati avut dosare iesite din comun, care v-au impresionat sau marcat in vreun fel?
Chiar a fost unul care m-a trecut prin toate starile si emotiile posibile. De la mila pe care o simti pentru cineva foarte apropiat si nevoia de a-l ajuta, la dezamagire si gust amar. Am avut un dosar cu o românca inchisa pentru niste infractiuni. Sotul a venit la ea in Italia pentru o perioada, dar nu avea bani sa-si gaseasca un adapost. Mi s-a plâns ca doarme in parc si nu am putut sa concep asa ceva. Am umblat o zi intreaga pe la toate centrele care ofera asistenta sociala si i-am gasit intr-un final un loc intr-un adapost. Ce credeti ca a facut românul? L-a refuzat. Pentru ca asa e românul. La ce concluzie sa ajung?!
