Totul a început în anul 2004 cu un anunț de recrutare/angajare descoperit în ziar. Evident, în ziarul “Deșteptarea”. Nu îmi mai amintesc exact cum suna, dar știu că era vorba despre angajarea unor reporteri, redactori și realizatori de emisiuni pentru Trustul Media Deșteptarea. Și cum lumea din spatele camerelor de luat vederi sau a ziarelor m-a fascinat întotdeauna, m-am gândit: “De ce nu mi-aș încerca și eu norocul?”. Prin urmare, am depus CV-ul și… marea așteptare a început. Voi fi sau nu voi fi chemată la interviu? După câteva zile am primit și telefonul prin care am fost chemată să susțin interviul și să dau un test.
Interviul nu a fost nici pe departe așa cum m-am așteptat. În sala de ședințe, candidații erau întâmpinați de mai multe persoane. Emoțiile au atins cote maxime. În jurul unei mese de ședință, erau cei care ulterior mi-au acordat încrederea lor și care m-au format ca jurnalist: Gheorghe Băltățescu – redactorul-șef din acel moment al cotidianului Deșteptarea (și cel care mi-a fost îndrumător în presă scrisă), Constantin Dorian Pocovnicu – directorul media al Trustului Media Deșteptarea și Raluca Kiriakopulu – prezentator TV. Întrebările se succedau cu rapiditate, emoțiile mele risipindu-se. Nu știu cât timp a durat interviul. Cert este că am fost chemată să dau și “o probă de cameră”. După o perioadă de practică atât în cadrul ziarului, cât și în cadrul postului local de televiziune “ALFA TV”, am început să lucrez… la TV.
Lili Adochiței – producătorul general al postului de televiziune – a fost cea care m-a învățat diferența dintre presă scrisă și cea audio-video, m-a învățat importanța imaginilor și a detaliilor surprinse atât de camera de luat vederi, cât și de simțurile reporterului de teren. Tot ea a fost cea care m-a încurajat și a fost alături de mine când nu puteam să redau coerent un eveniment. Se întâmpla într-o zi ploioasă și friguroasă de toamnă, la puțin timp după ce fusesem angajată. Eram “reporter de serviciu” când telefonul a sunat și am fost anunțați că un grav accident de circulație avusese loc pe Calea Romanului. Împreună cu Daniel Ciorcilă – cameramanul de serviciu, ne-am urcat în mașină și am ajuns la locul accidentului. Pentru mine, imaginea de acolo a fost greu de descris în cuvinte. Un microbuz și un autoturism erau făcute ferfeniță, iar echipajele de descarcerare scoteau victimele. Pe asfaltul umed, din care ieșeau aburi, erau întinse mai multe persoane decedate. Telefonul mobil al uneia dintre ele suna frenetic. Sirenele mașinilor de poliție și ale ambulanțelor erau asurzitoare. Mulțimea adunată relata nenumărate variante a ceea ce tocmai se întâmplase. Eram paralizată de groază. “Ce trebuie să fac?”, “Cum să abordez problema?”, “Ce trebuie să scriu?”, “Ce imagini să-i spun lui Daniel să ia?”. Nu mă puteam mișca, nu puteam vorbi. Atunci l-am auzit pe Daniel (care avea mulți ani de experiență în branșă) spunându-mi: “Cuplează microfonul la cameră și vino după mine”. Eram ca în transă. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat ulterior. M-am trezit în fața calculatorului meu din redacție, unde încercam să scriu. Ceva. Orice. Literele îmi păreau complet străine, iar tastatura… de-a dreptul inabordabilă. Atunci a intervenit Lili. M-a determinat să-i spun tot ceea ce s-a întâmplat, tot ceea ce am văzut sau am simțit. Mi-a reamintit că un reporter trebuie să fie imparțial și că părerile personale nu au ce căuta într-o știre/reportaj. Practic, am scris acea știre împreună (sau… mai mult ea). La final, mi-a spus: “Ok. Acum ți-ai făcut botezul”. Și așa a și fost. Au urmat multe alte evenimente tragice pe care a trebuit să le gestionez: inundațiile de pe Valea Muntelui, incendii, alte accidente, prăbușirea podului de la Șerbănești.
Apariția mea “pe sticlă” a fost o altă limită pe care mi-am depășit-o. A fost un pariu cu mine însămi. Mai mult decât atât, nu-i puteam dezamăgi pe cei care au avut încredere în mine. Dănuț Dudu a fost unul dintre acei oameni și cel care îmi spunea în fiecare zi că pot și că trebuie să încerc. Prima apariție a fost la “Retrospectiva săptămânii”. Un jurnal înregistrat, difuzat în weekend, care relata cele mai importante evenimente ale săptămânii. Privind în urmă, cred că prima mea apariție a fost un adevărat dezastru: cu trac de cameră, fără o dicție corespunzătoare, cu teamă de prompter. Atunci, mi s-a părut însă o adevărată victorie. Și tot Dănuț Dudu a fost cel care mi-a spus: “A fost foarte bine. Vei vedea, de acum va fi din ce în ce mai bine”. Și acea încredere acordată m-a făcut să merg mai departe. Să am o emisiune a mea 5 zile pe săptămână și să prezint jurnalele de știri. În direct.
Și nu pot uita zilele în care eram tristă sau prea agitată, iar colegul meu de la Radio, Florin Ștefănescu, îmi dedica melodia: “Diminețile mele-s albastre”. (Mulțumesc, Florin! Și acum ascult aceeași melodie când diminețile mele nu sunt așa cum mi-aș dori.)
Un caleidoscop de sentimente și trăiri. Așa pot defini acea perioadă a vieții mele. Lucruri noi în fiecare zi. Oameni noi, informații, evenimente, provocări. Evoluție.
Și, așa cum obișnuiam să-mi închei emisiunile: “Doamnelor și domnilor, sunt Alexandra Simion-Zaharia și vă doresc o zi frumoasă în continuare”.
