În această fotografie, păstrată ca prin miracol în Arhiva Deșteptarea, vedem un Bacău din anii ’60 în care oamenii știau să iasă pur și simplu afară, la soare, la viață. Terasa, cu mesele sale acoperite de fețe de masă albe și scaunele de sârmă împletită, era scena micilor bucurii cotidiene: o halbă rece, o poveste, o glumă șoptită.
Era o zi de primăvară cum numai în Bacăul vechi puteai trăi: caldă fără să fie dogoritoare, cu un soare blând care spăla praful străzilor și-l făcea să miroasă a începuturi.
Terasa de la marginea aleii fremăta. Mesele rotunde, îmbrăcate în fețe de masă curate, se umpleau una câte una, ca niște flori albe răsărite din beton. Oamenii veneau firesc, fără grabă – ca și cum un ceas nevăzut îi chema pe toți în același timp, cu aceeași nevoie: să fie împreună.
Un bărbat își scotea pălăria și o punea atent pe un colț de scaun, în timp ce femeia de lângă el își potrivea discret bluza înflorată, uitându-se cu ochii mari și luminoși către copilul din scaunul de metal care încerca să apuce colțul feței de masă. La câteva mese distanță, un grup de tineri râdea cu poftă, ca și cum viitorul nu era decât o glumă bună, iar viața, o halbă de bere proaspătă.
Ospătarul, în halatul lui alb ca de spital, trecea sprinten printre mese cu brațele încărcate de halbe lucitoare. Fiecare halbă era așteptată cu o nerăbdare copilărească, iar clinchetul sticlei groase de pahar întâlnind masa era ca o promisiune: „Ești aici, trăiești, ai timp.”
Se făcea schimb de povești și zâmbete, se trăgea cu ochiul la mesele vecine, se trăia, pur și simplu, în plin.
Și undeva, în aerul acela greu de parfum popular și spumă de bere, plutea un sentiment rar: că lumea nu era perfectă, dar în acea zi, la acea terasă din Bacău, era exact așa cum trebuia să fie.
