Când mă gândesc la Fellini, adaug imediat Nino Rota, cei doi italieni fiind o adevărată echipă de geniu. Doi maeștri inegalabili, care respirau în același timp. Despre Nino se spune că a fost un dar al zeilor și că a compus muzică pentru eternitate și încă o zi. Nu-mi imaginez iubitori de film care să nu-i știe extraordinarele compoziții din capodoperere lui Fellini, dar și din filmele lui Visconti, Zeffirelli sau Coppola, cu ultimul colaborând pentru ,,Nașul”, al cărui soundtrack e greu de uitat. Fellini avea un talent rar de a portretiza oameni, de a creiona personaje. De altfel, la începuturile sale, a lucrat în presă, a fost caricaturist, dar și reporter de teren, scriind diverse articole. Își amintește cum, în perioada când a fost secretar de redacție la ,,Marc ‘Aurelio”, și-a cumpărat mănuși de capră pentru a lua corecturile, cum avea o măsuță și o lampă, amândouă ale sale, cum cobora la subsol, în tipografia plină de vacarmul rotativelor. Rămânea acolo până în zori și era fericit.
Să mă întorc însă la colaboratorul său cel mai prețios, la Nino (între ei existând, dintru început, un deplin, total acord), reproducând felul în care îl descrie regizorul. Ca pe un personaj cu o lume interioară, unde nu putea intra realitatea, cu o puternică intuiție, și care își trăia, cu libertate și dezinvoltură, muzica. Avea calități speciale, rare, un simț fin al observației, o judecată subtilă și de o impresionantă precizie despre lucruri, despre oameni și diferite împrejurări. ,,Asemeni copiilor, asemeni oamenilor simpli și anumitor persoane foarte sensibile, a oamenilor candizii și inocenți, spunea adesea lucruri uluitoare”. Fellini spune că prietenia lor trăia prin sunete și că era o adevărată bucurie să lucrezi cu Nino, pentru că, de îndată ce sosea el pe platou, stresul dispărea ca prin farmec și totul se transforma în sărbătoare. Prin simpla sa prezență, muzicianul comunica ,,un soi de beție, dându-ți senzația că tu însuți erai gata să compui acea muzică”. Ce grozav trebuie să fi fost să-i vezi lucrând împreună, să simți atmosfera aceea senină, fantastică, bucuria, grația!
Din galeria de portrete ale prietenilor nu putea să lipsească, desigur, cel al lui Marcello Mastroianni. Pe care-l numea, afectuos, ,,bătrânul meu Snaporaz”, cu numele personajului creat de actor în ,,Cetatea femeilor”.
,,Marcello și cu mine ne vedeam foarte puțin, aproape niciodată. Poate că este una din cauzele prieteniei noastre care nu cere nimic, nu obligă, nu condiționează nimic, nu stabilește reguli și frontiere. O prietenie adevărată, frumoasă, bazată pe o salubră lipsă de încredere reciprocă”. Sigur că aici este o mică ironie care-și are sensul și hazul ei. Fellini, Feffy pentru apropiați, ne dezvăluie un Mastroianni delicat, disponibil, inteligent, care ,,intră în vârful picioarelor în pielea personajelor, fără a se complica, fără a pune întrebări inutile. Sunt și amănunte amuzante în portret, după cum veți vedea în următoarele rânduri: ,,Se lăsa machiat, îmbrăcat, coafat fără cea mai mică obiecție, neîntrebând decât lucrurile strict necesare; cu el totul e plăcut, senin, distins, natural, un natural care uneori îi permite să moțăie în timpul secvențelor în care e în scenă, chiar în prim plan”.
Recitesc cu aviditate, în aceste sumbre vremuri, când mi s-a urât să tot aud distanțare și distanțare, mărturii despre frumoase, delicate apropieri între oameni, între artiști care ne-au dăruit atât de multă bucurie.
