Știe toată lumea că la noi, la Deșteptarea, e an aniversar. Iar atunci când e aniversare, e rost și de stat la agape, la depănat amintiri. Toți colegii mei au făcut asta, și o vor face cât timp vor mai trăi. Pentru că, să trăiești în presă – da, am scris bine, să trăiești în presă, pentru că exact asta se face – e un privilegiu. Din păcate, întrebarea din titlu este cât se poate de adevărată. Și asta pentru că presa în general s-a schimbat în ultimii ani. Nu mai zic de presa din Bacău. Uneori, la conferințele de presă, atunci când se mai adună acea mână de cameramani și reporteri, îi întreb: „care presă?”. Și cu toții zâmbesc amar. Cu toții știm că nu mai e ce a mai fost. De ce? Nu cred că e timpul să căutăm un țap ispășitor, de teamă să nu găsim o întreagă turmă. Așa că, să lăsăm pe altă dată. Pentru atunci când vom răsfoi un ziar din arhivă, că cel mai probabil nu vor mai exista…pe tarabe.
La mine, începuturile în presă au fost cu totul altele și niciodată nu m-aș fi gândit că vor ajunge aici. Nici nu mai știu câți ani au trecut, când tânăr fiind, am ajuns pe undele Radio Alfa. Și acolo câte amintiri. Iar radioul s-a împletit atât de bine cu televiziunea TV Bacău, acolo unde am susținut câteva sezoane de matinal. La televiziune…alte povești. Și pentru că făceam parte dintr-un trust de presă, din când în când mai scriam și câte un text pentru Deșteptarea. Anii au trecut, vremurile s-au schimbat… La radio și la tv lucrurile păreau altfel. Mulți spuneau că suntem de la „redacția jocuri și concursuri”. Ce-i drept, mii de băcăuani au câștigat mii de premii de la noi, și încă unele foarte consistente. Aveau și radioul și tv-ul forța lor, dar puterea ziarului a fost covârșitoare. Și asta pentru că la radio, la tv, vorba zbura în vânt (chiar dacă CNA-ul te obliga să ai banda martor pe ultimile 30 de zile). Dar la ziar… vorba proverbului: „verba volant, scripta manent”.
Pe lângă peripețiile din teren sau unele gafe de care noi și astăzi ne aducem aminte și râdem la fel copios, s-au întâmplat și lucruri importante. Lucruri care au schimbat uneori și vieți. Ai citit atât de multe lucruri în acești 35 de ani, încât acum, când te gândești la asta, îți dai seama prin câte am trecut împreună. În tot acest timp am trăit realizări, neajunsuri, clipe fericite și mai puțin fericite, alături de oameni simpli sau speciali. Unii, mai tineri, au crescut, s-au maturizat s-au poate s-au realizat. Alții, au trecut la cele veșnice. Dumnzeu Să-i odihnească! Așa ne dăm seama că, ziarul ăsta, Deșteptarea, așa cum a fost el, cu bune și mai puțin bune, a consemnat practic o parte din viața noastră. Câți dintre noi nu s-au regăsit cu bucurie în paginile lui. „Am dat un interviu la Deșteptarea!”, se lăuda cândva cineva și pentru moment părea cel mai important personaj din urbea lui Bacovia. Nu prea bine, însă, le-a picat altora, care au fost arătați cu degetul pentru greșelile sau gafele pe care le-au făcut. Iar cuvântul bine ticluit are o putere uriașă, dar și o lovitură de preferi să fii pălmuit și biciut decât să apari așa în pagina ziarului. Dar cum spuneam și la început. Din păcate, presa nu mai e ce a fost. Acum cu toții preferăm pe online, acolo unde oricine își dă cu părerea și își arogă merite de ziarist. Dar oare chiar așa să fie? Stai strâmb și judecă drept!
Am trăit și eu, la fel cum s-a întâmplat și în cazul colegilor mei, momente unice, unele impresionante, am cunoscut oameni de toate felurile, unii cu care ne-am mândrit, alții… Nu pot să uit de un bătrân uitat de toată lumea, bolnav, neîngrijit… Locuia undeva în zona Stadionului, parcă. Un vecin a venit și ne-a sesizat iar eu am mers la fața locului. Nu mi-am putut imagina așa ceva. Când am intrat în apartamentul ăla, mi s-au lipit tălpile pe parchet… Poveste tristă. Am scris, s-a publicat, s-a citit și mai multe organizații i-au sărit în ajutor. Apoi îmi aduc aminte de nea Petrică. Locuia lângă ghena de gunoi din zona Aviatori. Nici acte nu avea. Mai muncea cu ziua pe ici pe colo și nu voia chiar tot de pomană. Am scris, s-a publicat, s-a citit și mai multă lume i-a sărit în ajutor. Și în ziua de azi, oamenii cu necazuri vin în sprijin la noi. Spun că mor cu dreptatea în mână și că nu-i bagă nimeni în seamă. Ultima lor speranță e la ziar. Să vină un ziarist să vadă, să facă o poză și să povestească. Să îi văd eu pe ziariștii ăia de la online cum se duc acolo și încearcă măcar să-i ofere un umăr omului care are nevoie de sprijin. Sau du-te la televiziunea aia unde se porcesc toți oamenii, ba chiar te și plătesc pentru oleacă de bălăcăreală. Despre asta este vorba?
Am cunoscut oameni de valoare. A fost o adevărată plăcere să stau de vorbă cu ei și să le scriu fie poveștile, fie realizările. Am cunoscut tineri cu rezultate excepționale, fie la școală, la examene, la olimpiade, rezultate din sport, din artă și multe alte ramuri. Toate acestea au fost oglindite, așa cum merită, în Deșteptarea. Pentru că Deșteptarea a fost o misiune a unor oameni de a arăta lumii, de a arăta comunității așa cum decurge viața în orașul nostru. Cu bune, cu rele… Dar cel mai important, cu bune. Pentru că avem nevoie de lucrurile bune, pentru că avem nevoie de modele. Mai ales în zilele noastre când răul și urâtul sunt la mare căutare. Depinde doar de fiecare dintre noi cum ne alegem informațiile, cum selectăm ce citim, ce înțelegem… Iar Deșteptarea, în cei 35 de ani de existență cam asta a făcut. A spus lucrurilor pe nume, a adus informații verificate, a făcut jurnalism. Că unora nu le convine, asta e altă poveste!
