O anecdotă povesteşte cum doi buni prieteni, un ateu şi un călugăr, stând de vorbă, ajung să discute despre ceea ce-i diferenţiază. La un moment dat, ateul îl întrebă pe prietenul său: „Ascultă. Ce te faci dacă, atunci când va veni vremea, îţi vei da seama că te-ai înşelat şi că nu există nimic după moarte? Nu îţi va părea rău de timpul pierdut în sacrificii inutile?” Călugărul îl priveşte liniştit şi îi răspunde: „N-am de ce să-mi pară rău fiindcă am trăit aşa cum mi-am dorit. Însă, dacă tu eşti cel care s-a înşelat, n-aş vrea să fiu în pielea ta”. Privind prin prisma acestei naraţiuni cu tâlc, sacrificiul este un lucru asumat şi personal care poate influenţa atât pe cel care şi-l asumă cât şi pe ceilalţi din jurul său. Şi cine ar putea vorbi mai bine despre sacrificiu decât unul dintre cei care şi-au dedicat întrega viaţă Celui care s-a sacrificat pentru noi toţi?! Părintele Paul Căliman, tânăr sacerdot ce-şi duce munca misionară în Parohia romano-catolică „Sf. Nicolae” din Bacău, a ales să ne vorbească despre sacrificii personale şi felul în care acestea l-au modelat pentru viaţă şi pentru misiunea sa pe această lume. Oneştean prin naştere, el a ales să-i urmeze lui Cristos urmând cursurile Institutului Teologic Romano-Catolic „Sf. Iosif” din Iaşi pe care l-a absolvit în anul 2012. Sfinţit preot în acelaşi an de către PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi, părintele Paul a fost trimis să-şi ducă munca misionară în parohiile Fericitul Ieremia Roman şi Sf. Nicolae Bacău. (L.M.)
Nu m-am gândit numaidecât la sacrificiu. Ca şi sportivii de performanţă care nu se gândesc la ceea ce au de sacrificat ci au în faţă doar performanţa, aşa şi eu mi-am urmat menirea. Când eram mic, eram unul dintre copiii care ajutau preotul la altar, eram unul dintre ministranţi. La un moment dat, mi s-a pus întrebarea dacă nu aş vrea să merg la seminar. Asta m-a pus pe gânduri şi, cu timpul, această idee a încolţit în inima mea. Mai târziu, ea s-a limpezit şi am luat-o în serios. Faptul de a merge la seminar nu mi-a dat de gândit cum că trebuie să renunţ la ceva. Sacrificiul, oarecum, este un lucru pe care trebuie să-l facem ca să ne atingem scopul. În cazul meu, scopul a fost acela de a deveni preot.
Preoţia nu este o meserie, este un mod de a fi. Totul se bazează pe relaţia pe care noi o avem cu Cristos. Dacă noi ajungem să-L cunoaştem pe Cristos şi descoperim că El ne cheamă să facem ceva cu viaţa noastră, atunci mergem pe această cale. În cazul meu, a fost vorba de viaţa la Sfânta Preoţie. Am dorit şi m-am văzut făcând acest lucru. Întâi am simţit că pot să fac acest pas, să fiu preot, şi, după aceea, a venit şi sacrificiul. Noi, preoţii romano-catolici, trăim celibatul, adică renunţăm la a fi cu o persoană pentru a fi cu o comunitate, cu Biserica. Noi trăim pentru a sluji Biserica, pentru a sluji pe oameni şi, prin aceasta, pentru a sluji pe Dumnezeu. În consecinţă, eu văd sacrificiul ca pe ceva care decurge din alegerea pe care am făcut-o.
Sacrificiul nu l-am văzut ca pe o povară, ci ca pe o consecinţă. Apoi, sacrificiul este de mai multe feluri. În primul rând, am renunţat să am o familie. Pe urmă, am fost nevoit să mă concentrez asupra datoriilor mele de zi cu zi şi asupra vieţii spirituale pe care trebuie să o am. La aceasta se adaugă faptul că trebuie să am un program de rugăciune care să-mi alimenteze credinţa şi relaţia mea cu Cristos şi dorinţa mea de a fi tot mai dedicat faţă de alegerea pe care eu am făcut-o deja. Apoi, în celebrarea Sfintelor Sacramente, am datoria de a explica şi a transmite oamenilor cuvântul lui Dumnezeu. Nu este uşor. Trebuie să citeşti cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să meditezi, trebuie să-l treci prin filtrul propriu ca apoi să-l oferi oamenilor drept hrană pentru viaţa lor spirituală.
Un loc important în munca mea o reprezintă pastoraţia copiilor. Pentru aceasta, facem diferite activităţi prin care să-i ajutăm pe copii ca şi ei să crească în credinţă. Trebuie să ţinem cont de faptul că, în zilele noastre, diferiţii factori sociali s-au schimbat. Astfel, tinerele generaţii par mai sensibile, mai gingaşe. În acelaşi timp, în măsura în care noi ne implicăm ca să dezvoltăm în ei acest spirit de sacrificiu şi să le oferim din ceea ce noi credem şi trăim deja, în aceeaşi măsură şi ei vor fi dispuşi să facă sacrificii, să se lupte pentru o cauză anume.
În lucrul cu copiii, am nevoie de sprijinul tinerilor, al voluntarilor. Cu această ocazie, încă mai văd tineri care sunt dispuşi să se ofere, să fie generoşi şi să colaboreze. Acest fapt ne încurajează foarte mult şi ne face ca să ne sacrificăm la rândul nostru. Atunci când lucrezi cu copiii, nu poţi avea aceleaşi exigenţe ca în cazul adulţilor. În primul rând, ei trebuie să vadă la noi acest spirit de sacrificiu. Astfel, ei vor încerca să fie la fel şi vor pune în practică, într-o oarecare măsură, exemplul primit. Nu e uşor să lucrezi cu copiii şi cu tinerii, însă, la sfârşitul activităţilor, această muncă îţi oferă o satisfacţie deosebită. Cum s-ar zice, merită sacrificiul.
Munca mea pastorală mă poartă şi spre saloanele Spitalului Judeţean. Nu este uşor să lucrezi cu bolnavii, datorită necazurilor şi a bolilor care îi apasă. Însă, de multe ori, te încarcă chipul unui suferind care îţi surâde pentru că vrea să-ţi mulţumească fiindcă, preţ de o clipă, i-ai alinat durerea. E un lucru care îmi dă curaj şi îmi dă puterea să continui în munca mea de capelan. Iar munca mea nu ar putea fi dusă la bun sfârşit fără ajutorul voluntarilor. Şi, uite-aşa, ne întoarcem la necesitatea sacrificiului personal. El trebuie văzut în perspectiva dăruirii de sine, a dorinţei de a face bine. El nu este o privare. E clar că nimeni nu se sacrifică de dragul sacrificiului, dar, pentru a dori binele celuilalt, este nevoie să te sacrifici, să iei iniţiativa, să faci primul pas.
