Premiile Deșteptarea 2018: Confesiuni din „mașinăria războiului binelui”

Pentru asumarea menirii de a lupta împotriva sărăciei și abuzurilor, la Roma, i-a fost înmânat pr. Benoni Ambăruș Trofeul „Deșteptarea” 2018.

Plecat din anii studenției în capitala credinței, pr. Benoni Ambăruș este unul dintre băcăuanii care ne fac cinste peste hotare. Născut la 22 septembrie 1974, la Somușca, a intrat la Seminarul din Iași, în anul 1990, apoi a absolvit cursurile superioare în anul 1996, când a plecat la Roma. De atunci și până în iunie 2000 a frecventat cursurile de la Pontificio Seminario Romano Maggiore, obținând diploma în Teologie. Până în anul 2012 a fost educator, colaborator parohial, viceparoh, an în care devine paroh la Santa Elisabetta e Zaccaria, la Valle Muricana. În octombrie 2017, a fost numit vicedirector „Caritas” Roma și în septembrie 2018, director.

– Suntem la Vatican. Măreția acestui templu închinat credinței naște în multe persoane uimire și în altele semne de întrebare. În urmă cu 22 de ani, când ați venit aici, ce ați simțit la vederea acestor locuri?

– Îmi amintesc doar fiorii care m-au luat când m-am uitat la Basilica San Giovanni in Laterano și apoi la Basilica San Pietro. Simțeam istoria, care mă copleșește. Știți că în perioada aceea, pentru România, orizonturile către străinătate abia se deschideau. Eu văzusem la televizor câte ceva din ce am găsit aici, dar să văd cu ochii mei istoria prin intermediul acestor edificii mărețe mi-a provocat fiori de nedescris.

– Din cei 44 de ani pe care îi aveți, jumătate i-ați trăit în Italia. În ce limbă sunt gândurile Sfinției Voastre?

– De foarte mulți ani gândesc și visez în limba italiană. După primii şapte ani petrecuți în Italia, s-a produs această schimbare. Totuși, când este vorba de România, de frați, de locurile de acasă, gândurile și cuvintele mele sunt în limba română. Oricât de bine te adaptezi într-o țară străină, când vine vorba de locul în care te-ai născut, de origini, automat în minte și în inimă totul e în graiul natal.

– De-a lungul timpului ați fost student, formator, vicar și paroh. Ce vă vine în minte când vă gândiți la aceste perioade?

– Când eram student, a fost perioada cea mai grea. Îmi amintesc că mergeam foarte mult pe jos, nu aveam bani de bilet… Totuși consider că experiența cea mai importantă pentru un preot este cea de paroh. Ești păstorul unei comunități și, în același timp, ești în postura de a demonstra cât ești de capabil. Acest lucru este valabil mai ales pentru cei care sunt străini și primesc această numire. Enoriașii vor să simtă că ești unul de-al lor. Și aceasta este o adevărată provocare.

– Pentru că am vorbit de perioada în care ați fost paroh, nu putem trece peste data de 26 mai 2013, când papa a vizitat parohia în care activați. Ce ne puteți spune din culisele acestei vizite?

– Legat de vizita papei în parohie, trebuie să vă spun că inițial trebuia să vină papa Benedict, la sfârșitul lunii martie. Acesta însă a demisionat și cumva noi am răsuflat ușurați, pentru că a pregăti o vizită a papei într-o parohie în care ești în primul an pastoral e un factor serios de stres. Când am auzit vestea demisiei, am zis că „am scăpat”. Totuși, în Săptămâna Mare, m-a sunat cardinalul Vallini și mi-a zis să aleg o duminică din luna mai pentru vizita papei Francisc în parohie. Eu am spus că nu aleg nicio duminică, pentru că avem Prima Împărtășanie în comunitate. Cardinalul a închis telefonul și a revenit peste două ore, când mi-a spus: „Papa vine la tine pe 26 mai și face Prima Împărtășanie”. Așa că am luat-o de la capăt cu toate pregătirile. Ziua vizitei a fost extrem de importantă pentru toți. Închipuiți-vă că era vorba în perioada aceea despre „Ciclonul Francesco”. Era puțin timp trecut de la numirea sa ca papă, dar reușise deja, prin mesajele sale, să-i uimească pe toți. Imaginați-vă că ne sunau oameni din toate colțurile Italiei să afle informații despre această vizită.

– În anul 2017, ați fost numit vicedirector al „Caritas”-ului, și anul acesta, director. Ce presupune o zi de muncă de când aveți această numire?

– De când sunt director la „Caritas” – de fapt încet, încet realizez acest lucru –, pot să vă spun că am două agende: una personală și cea din secretariat. Această funcție a adus cu sine o suprapunere de evenimente, întâlniri pe care le am din postura de director și, bineînțeles, la acestea se adaugă sarcinile pe care le am ca păstor al unei comunități. Practic, umblu de dimineața până seara. Ce nu realizează mulți e faptul că printr-o întâlnire poți să schimbi viața unor oameni. E o vorbă aici în Italia care spune că „atingi cu mâna”. Practic asta se întâmplă când te implici cu adevărat: pui mâna și faci ceva concret, pentru schimbare în bine. Mai simplu, filosofia mea de zi cu zi este: „Astăzi trebuie să mai facem un bine, atât cât putem și ține de noi”.

– Pentru cei care nu știu exact ce presupune „Caritas”, încercați să faceți o scurtă descriere a activității acestui organism.

– „Caritas”-ul își desfășoară activitatea la nivel internațional, național, diecezan și chiar parohial. Dacă e să ne raportăm la „Caritas” Roma, pot să vă spun că sunt în jur de 50 de centre cu profil diferit: centre de primire pentru cei fără locuință, cantine sociale, case pentru mame singure, case de primire pentru minorii abandonați, case pentru femeile maltratate sau victime ale prostituției, centre de distribuție alimente și, bineînțeles, o serie de birouri pastorale care coordonează aceste centre. Foarte important: ne ocupăm și de cei care cad în plasa viciilor legate de jocurile de noroc. Ca o sinteză, „Caritas”-ul este ca o mașinărie complicată, dar îmi place să spun că e o mașinărie a războiului binelui.

– Se spune că atunci când întâlnești zi de zi aceeași situație, e greu să fii impresionat. Cum e să trăiești zi de zi ancorat în problemele oamenilor?

– Nu e greu să fii impresionat dacă nu rămâi doar la suprafața problemelor și nu ești legat de cifre și statistici. Dacă întâlnești oamenii și îi asculți, nu ai cum să fii superficial. De aceea, le spun de multe ori colaboratorilor mei să asculte povestea oamenilor. Oamenii nu au nevoie doar de lucruri materiale; ei vor și să-i asculte cineva. Vă dau un exemplu. Curând am trecut pe la cantină, unde mănâncă în jur de 300-400 de persoane în fiecare seară. Am făcut vizita în mod neoficial. Bineînțeles, marea majoritate a beneficiarilor nu mă cunosc. Am mers printre ei, i-am salutat, le-am urat poftă bună. La un moment dat, un domn care lua masa a chemat un om din echipa noastră și l-a întrebat cine sunt eu, pentru că i se pare că mă cunoaște și m-a văzut și cu alte ocazii. După ce a aflat că sunt directorul „Caritas”-ului, a venit la mine și mi-a spus: „Nu vreau să rezolvați problemele noastre. Încercați doar să ne ajutați câte puțin, cum faceți acum. E mai mult decât suficient”. Vedeți, astea sunt lecțiile pe care le primim zilnic și ele ne dau forță.

– Care este sfatul dvs. pentru cei care vor să ajute, să schimbe ceva în jurul lor?

– E simplu: faceți lucruri aparent mici. Se apropie Crăciunul. Fiți aproape de cei singuri, vorbiți cu ei, mergeți să-i colindați, invitați-i la masă. Lucrurile mari se fac prin gesturi mici. Vă mărturisesc că am un vis mare: îmi doresc ca în ziua de Crăciun centrele noastre de primire să fie goale. Pentru ca asta să se întâmple, ar trebui ca fiecare să invite la masă, în zi de sărbătoare, un beneficiar. Așa ar fi un Crăciun fericit pentru oamenii săraci! Să stea la masă și să vorbească cu alți oameni. În zilele noastre se întâmplă un lucru grav. Lucrăm la legi care pedepsesc abandonul animalelor, dar parcă facem o lege din a ne abandona aproapele. Văd o inversare a umanității în această privință.

– Trecem granițele cu gândul și mergem în România: Bacău, Somușca, locul unde v-ați născut. S-a ivit vocația pentru preoție din fragedă copilărie?

– Da. Cred că aveam 6-7 ani când am spus prima dată că aș vrea să fiu preot. Cred că am simțit o înflăcărare interioară. În sufletul unui copil asta se întâmplă: vede pe cineva care face un lucru și își dorește și el să fie la fel. Eu l-am privit o dată pe parohul din sat când ieșea din casa noastră și mi-am spus în gând: „Ca el vreau să fiu”.

– Revenind la amintiri și la amprentele lăsate de timp și oameni, care este persoana care a contat cel mai mult pentru evoluția dvs. în copilărie?

– Dacă e să mă raportez la credință, părinții și bunicii – dar bunicul, în special – mi-au îndreptat pașii spre Biserică. În ceea ce privește școala, familia de profesori Bichescu (dânsul preda istorie și soția dumnealui, paradoxal, matematică) s-a ocupat de mine, în sensul că am avut mereu senzația că au crezut în mine. Legat de vocație, bineînțeles, parohul din sat și-a pus amprenta asupra mea, pr. Eduard Ferenț, dar și părintele Mihai Gal, care mi-a fost paroh mulți ani.

– Viitorul îl știe doar Dumnezeu. Noi știm ceea ce am trăit până acum. De aceea vă rog să completați fraza: „Închid ochii și aș vrea să retrăiesc…”

– Totul! Așa cum a decurs viața mea din copilărie, cu simplitatea din sat… Când am mers la Seminar, la 15 ani, gândeam în limba maghiară. Totul era mecanic, învățam totul pe de rost, pentru că eram obișnuit cu limba maghiară… Nu a fost ușor; proveneam dintr-un sat simplu, micuț, însă am trăit atât de frumos acolo, în sărăcie, simplitate, dar demnitate mare! Apoi anii petrecuți la studiu în Iași, venirea în Italia… Totul aș vrea să retrăiesc. Tot ce am trăit a contribuit la ceea ce sunt astăzi!