Desi au trecut mai bine de doua secole de când a fost scrisa si jucata, comedia lui Beaumarchais „Nunta lui Figaro” nu apare deloc îmbatrânita si datata, pastrându-si un ce anume tineresc si provocator.
Facuta celebra si datorita muzicii lui Mozart, din opera cu acelasi nume, istoria istetului Figaro si a celorlalte personaje ne încântă si astazi, pentru ca e plina de omenesc, e vie si atât de mestesugit spusa, cu inventivitate si umor.
Beaumarchais face parte din familia geniilor cu „tristete vesela”, a moralistilor.
Om cu o viata extrem de aventuroasa, traind periculos, la limita legii, barbat de mare farmec, cu o inteligenta brianta, seducator, rasfatat al femeilor (si el le-a iubit mult, le-a înteles si le-a portretizat într-un chip atasant), care l-au adorat, comediograful francez a reusit, printr-o opera destul de restrânsa, sa se impuna ca un spirit ironic, stralucit, plin de verva, dar profund si serios în substrat.
Ideile pieselor sale, dintre care cele mai cunoscute sunt „Barbierul din Sevilla” si „Nunta lui Figaro” (având aceleasi personaje) contin germenul revoltei, prefigurând revolutii sociale de mare anvergura. „Nunta lui Figaro” a si fost vazuta ca un manifest îndreptat împotriva inegalitatii sociale, a ierarhiilor artificiale, inechitabile, a nobilimii cu tot cortegiul ei de privilegii, prefatând caderea Bastiliei.
Si cred ca nu întâmplator regizorul Dumitru Lazar Fulga a ales acest text celebru într-un timp când, în societatea românesca, bate un vânt al schimbării atât de mult dorite. El pune în scena piesa într-o viziune destul de traditionala, pastrând intriga, personajele, chiar daca face o adaptare a textului, mai „barbierindu-l” pe ici-colo. Astfel ca si faimosul si incendiarul monolog al lui Figaro apare scurtat destul de mult. Ceea ce este de apreciat în demersul regizoral sunt trimiterile la actualitate, în oglinda, care este elementul central al scenografiei, văzându-se moravurile vremii noastre.
Domnia banului, cupiditatea, coruptia, sforariile din politica. Intentiile regizorale sunt bine servite de distributie, una destul de omogena, servind tipologia personajelor si punând în valoare interpretii. Cum textul este unul clasic, cunoscut, n-am sa insist asupra lui, si am sa ma opresc, pe scurt, doar la translarea lui scenica. Sa luam, pe rând, personajele: Figaro cel ager la minte si farseur este Bogdan Buzdugan, credibil, în mare parte, dar fara stralucirea si verva personajului, contele Almaviva, înfumurat, fustangiu si mofluz, în cele din urma, e întruchipat de Stefan Ionescu, masiv, greoi, si cam ciudat (cu un look de Familia Addams), în timp ce consoarta lui, Contesa, are un relief pregnant în crochiul inteligent al Elizei Noemi Judeu, care alterneaza iscusit poza de mare doamna, autoritara, cu alunecarile lascive spre sagalnicul Cherubin (aiurit, fantezist si cam incert, dar poate a fost o nuanta voita, în interpretarea lui Stefan Alexiu).
Face figura buna Viorel Baltag (folosindu-si si calitatile muzicale) în Bartholo, are haz, este expresiv si se retine Dumitru Rusu (Brid’ Oison), e haios Bogdan Matei în vesnic ebrietatul gradinar Antonio, creionându-l colorat, pastos. Mai izbutite sunt rolurile feminine, din care am amintit-o deja pe Contesa. Suzon a Florinei Gazdaru e plina de nuri, jucausa si sireata, Fansette e conturata de Anca Bucsa într-un chip nostim, vioi, iar Marceline are chipul Firutei Apetrei, care joaca dezinvolt, sigura pe ea. E memorabil felul în care repeta replica: „Barbatii sunt niste fraieri”, adevar bine stiut de experimentata, voluntara Marceline, care-si urmareste cu tenacitate scopurile.
Spectacolul bacauan cu „Nunta lui Figaro” (care se încheie în mare veselie si o împacare generala) se desfasoara în decorul eficient gândit de Cristina Ciobanu, cu putine elemente, dar bine plasate în scena (si costumele ei, luminoase, picturale, cu mult alb si delicate pasteluri sunt foarte placute la privit). Este o montare moderna, agreabila, careia un ritm mai fluent si mai alert, mai mult umor (parca se râde mai mult pe scena, uneori, decât în sala) si un plus de verva nu i-ar fi stricat. Ba chiar i-ar fi prins bine.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
