Parcare de market. Eu, mascat. El, mască lipsă. Face zob distanța socială; mă rog, fizică… Mă abordează scurt: „Stelu. De la stea. Prietenii îmi zic Star”… Sunt încurcat. Dau vina pe memorie. Are +40… „Mă cunoști”, îmi spulberă el mirarea. „Alergai pe dealuri după mine, ca să vin la școală”… „A, dealurile…”, spun eu zâmbind vinovat, încercând să descopăr niscaiva zone geografice aventuroase. „Da, dealurile… Nu-mi plăceau metodele comuniste”, mă țintuiește el… „Da, metodele comuniste”, zic eu. „Hai, nu fă mișto. Erai director. Știi că…” „Da, director. Of!, metodele comuniste. Școala, arcanul…”, adaug eu timid… „Am două înghesuieli. Trebuie să mă ajuți”, intră el abrupt în subiect… Îndrăznesc: „Dacă pot…” „Poți. La ziar și la primărie”… L-am ginit că-i poliglot și îndrăznesc: „OK! Sunt ca peștele în apă în locurile astea!”… „Vreau ajutor de șomaj sau sprijin ca să înființez o firmă. Nu cerșesc. Îmi pun la dispoziție capul în câmpul muncii”… „OK, OK!”, o țin eu coardă pe engleza mea…
Apoi îi propun: „S-o luăm pas cu pas, după o expresie iubită de noi. Te deranjează?”… Mă țintuiește cu adrenalină în priviri… Îndrăznesc iar: „Ai fost încolo și-ncoace, prin lume. Se vede și-n maniere. Ai revenit”… „Da, am fost în sud de Spanie. Am venit să dau o mână patriotică de ajutor”… Devin curios: „De ce Star? Acolo se zice Estrella…” „Sună mai universal. Așa m-au botezat prietenii și gata… Vorbim despre firmă?… Pot vorbi liber? Da? Văd că mă cam calci în miștouri. Am solicitat autorităților române să înființez o firmă și mi-au dat cu flit. Metode comuniste…” „Ce firmă?”… „Preîntâmpinătorul S.R.L”… Holbez toată ființa: „Preîntâmpinătorul?” … „Îhî”, răspunde el într-o mioritică spaniolizată… „Și ?”, întreb eu plin de curiozitate… „Pot vorbi liber? Mi-au zis, tot ca niște comuniști, că nu figurează în nomenclatorul lor de meserii obiectul muncii propus de mine”… „A, nomenclatorul, CAEN, știu. E adevărat, nu figurează, dar poate rezolvăm”… El, imperial: „Normal că rezolvăm!”… „Ai puțin răgaz, îmi faci o descriere a obiectului muncii?”, încerc eu să mă dumiresc… E lapidar: „Preîntâmpin boli. Un fel de descântec modern; psihologie.
Punct”… „Oho! Medicină revoluționară, preventivă, dar și un pic de concurență neloială!”, sintetizez eu… Ripostează: „Nu, nu e medicină. E un fel de magie…” Nu-mi cade nicio fisă… Mă ajută: „Vin la tine, te pipăi, dau drumul la formulele mele vorbite și gata! Ce, credeai că-i vorba despre ghioc?”… Întind puțin coarda: „Iartă-mă că glumesc! O să mor sănătos, după terapia asta?”… „N-avem timp de miștouri. Îți garantez că trei boli n-o să se apropie sigur de tine. Suntem o echipă: doi frați, o soră. Fiecare are trei boli pe care le afurisește, le preîntâmpină”… Încep să am mofturi de potențial pacient: „Bun, ne lipim cu asta. Și dacă mă lovește a doua zi o boală, de unde știu că nu e boala din portofoliul vostru miraculos pe care ați hăituit-o fără succes?”… Îmi taie scurt macaroana: „Mergem pe încredere. Suntem oameni serioși. Profesioniști…” Eu: „Chitanță, garanții? Dați ceva?”… „Dacă intervii să-mi fac firma, de ce nu?”… Încerc să-i cotrobăiesc prin C.V.: „În Spania ai profesat în zona asta?”…
Omul e prompt: „Mult timp, am fost actor. Mi se spunea Lampagiul. Eram talentat. Costum de miner, lămpaș, târnăcop, vopseluri cu negreală. Stăteam nemișcat ca statuia. Seara, la promenadă; în piețe publice. Curgeau puhoi euroii. Când ne puteam lipi de vecinătatea unui show de coridă, era profit de profit. Dar îți dădeau cu roiul, uneori, alți lampagii sau actori din alte bresle, care aveau lipici protector în vaduri de lux și ajungeam la periferie, la intrările/ ieșirile șomerilor, cerșetorilor. Concurența”… Insist: „Ca preîntâmpinător ai prestat ceva?”…
„Cu asta am dat lovitura! Acum am venit, auzind despre spaima asta a Covidului, ca să ajutăm, să preîntâmpinăm acasă”… Întreb înghesuit de speranță: „Ești specialist și în Covid?”… „În curs de, ca să zic așa. Sora mea e pe boli femiești, eu pe boli de masculin, fratele trudește experimental pe Covid, pe gripe cu mofturi mari și altele”… Sunt curtat de puțin pesimism: ,,Și dacă nu reușim cu firma?”… Îmi oferă varianta de rezervă: „Rămâne ajutorul social”… Pesimismul mă tot înghiontește: „E greu. Există ofertă germană de iubit sparanghel, oferte de trudă agricolă în România”… Îmi arată zona gânditoare: „Of, n-ai înțeles! Noi vrem să intrăm în câmpul muncii cu capul! Nu suntem pe filiera fizicului”…
Promit, cu optimism cenzurat: „O să-ncerc”… „Zi-mi și mie când rezolvi. Vreau și ziarul. Ți-am dat un subiect la greu. Mă pot întâlni oricând cu primarul; îmi fac timp. De asta am venit acasă: ca să fiu de ajutor la greu”… Îmi dă brânci către el o curiozitate: „Zi-mi, te rog. Tot repeți: «Pot vorbi liber?» Unde-ai făcut armata?”… Răspunde scurt:„N-am avut nicio treabă cu armata, dar văd că vrei să mă-mbârligi cu mititica. Ei, da, a fost o chestie, dar trecătoare. O neînțelegere, dacă pricepi”…
Normal că pricep; nu-s chiar prostul satului. Și, încercând să mă ridic la înălțimea competențelor lui lingvistice, închei: „Adiós, mago!”… Urmează truda cu înființarea firmei, cu ajutorul social, cu…
