Toamna, după 15 septembrie, când începea oficial anul școlar, nu intram imediat la ore. Ăștia mai mari, începând cu clasa a cincea, trebuia să mergem în practica agricolă. La început vreo două săptămâni, mai încolo, fără număr, până se termina de cules recolta. Dacă era la mere sau la struguri, nu comentam, ba chiar abia așteptam să mergem la muncă. Mai nasol era când trebuia să mergem la porumb, cartofi sau sfeclă de zahăr. Nici o satisfacție! Pe când, la struguri… mâncai până te pălea pântecăraia. Dacă nu aveai experiență. În practică era mișto și că mai aduceam sticle cu must și ne făceam de cap în pauzele de masă.
În fine, practica era o prelungire a vacanței, mai era încă vreo lună de umblat pe coclauri, fără teme, fără lecții de învățat. Dacă se lungea prea mult, intram în panică; materia de recuperat se condensa în tot mai puține ore și începea să devină periculos. Pentru munca prestată, școala primea bani. Cam puțini, că eram mici, nu reușeam să facem normele adulților, și, în plus, CAP-ul plătea prost. De cele mai multe ori, banii intrau în fondul clasei și se cumpărau tot felul de lucruri necesare. Uneori, se decidea să se împartă banii elevilor.
Primii bani câștigați de mine au fost 95 de lei pentru vreo lună și jumătate de muncă în agricultură. Aveam și o monedă de 5, am dat-o ca să primesc o bancnotă de 100, albastră, cu Bălcescu pe ea, visul oricărui copil. Nu mai știu ce am făcut cu banii, probabil i-am pus la CEC, că fiecare aveam un carnet de economii. Banii câștigați în fiecare an cu uratul acolo se duceau, că eram educați de mici să economisim.
Cât despre fondul clasei, era cât se poate de legal, singurul lucru interzis fiind că nu se putea alimenta cu bani cash. Nu, fiecare elev trebuia să contribuie cu 65 de lei anual la acest fond, dar din muncă la practica agricolă, din materiale reciclabile sau plante medicinale. Cel mai rapid era să aduci sticle și borcane. Dar aici era o dublă problemă: pe de o parte intrai în competiție nedorită cu mama, care pregătea dulcețurile și zacuștile și nu era deloc bine să rămână fără borcane; pe de altă parte, cu câteva sticle de doi litri a doi lei bucata rezolvai problema banilor de buzunar pe o săptămână întreagă.
Mai era posibilitatea să aduci maculatură sau fier vechi. Cu maculatura era mai ușor, dar se plătea prost și atunci, așa că mai ascundeam câte o piatră printre caiete. Cu fierul vechi era mult mai simplu, dar mai greu. Mai simplu pentru că omul de la țară știa că dacă i s-a stricat, în cele din urmă, soba, frigiderul, și alte lucruri de metal, unicul lucru pe care-l putea face era să-l arunce la râpă. Și erau pline râpele de fierătanii.
Așa că, într-un an, ne-am strâns mai mulți și am făcut un commando și am adunat cam un camion de fier vechi. Evident, nu am văzut un ban, dar am avut satisfacția că am făcut o treabă bună. Cu plantele medicinale, era cam la fel: stabileam, în funcție de anotimp, ce să strângem – soc, floare de tei, mușețel, gălbenele, rostopască – și porneam pe câmp sau prin pădure. Adunam planele, le puneam la uscat în podul școlii și venea mașina de la Plafar să le ia. La fel, bani nu vedeam, dar o parte din plante le duceam acasă să avem de ceai peste iarnă.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
