Bate cuie in talpa de peste 40 de ani. Alta ar fi fost soarta mesterului Ioan Rosu, daca ar fi reusit la Liceul Economic, unde a dat examen, dupa terminarea gimnaziului din satul natal, Prajesti.
Avea 14 ani, familie cu multi copii, parintii l-au indrumat catre industria de mobila, insa nu i-a placut. Vara, in vacante, mergea cu oile, iar cu banii câstigati isi cumpara haine, un treining, un pluover, dar si incalatari, care se rupeau de atâta purtat. Le incaltau prin rotatie si ceilalti frati.
Mai mesterea la ele: cizmar ai sa te faci, glumeau vecinii si prietenii. A ales Cooperativa Progresul, unde se “fabricau” cizmari. Un an a facut ucenicie pe lânga mesterul Petre Gheorghiu, apreciat si respectat pentru exigenta si profesionalismul lui: meseria asta e data dracului, ori o faci cu migala, cu rabdare, sa fie pantofii ca noi, sa vina clientul si a doua oara, ori te duci, din nou, la oi, ii zicea mesterul.
In 1972 a semnat prima rubrica in Cartea de Munca. Peste 20 de ani a lucrat neintrerupt la cooperativa Progresul. Au fost ani frumosi, munca ca la balamuc, mii de perechi de incaltaminte i-au trecut prin mâna, milioane de cuie a batut pe calapod, mii de metri de ata de cismarie a cusut, sute de metri patrati de material pentru talpi, pingele si tocuri a croit, lipit batut sau cusut pentru bacauani.
“Mi-a placut meseria, mereu imi aduc aminte de mesterul meu si ii multumesc ca mi-a pus in mâna o bucata de pâine. Am lucrat in mai multe sectii din oras, mi-am facut clienti, prieteni, care ma cauta si acum dupa atâtia ani. Asta este multumirea unui mester: sa-l salute oamenii pe strada si sa-i deschida usa când ii intra apa in pantofi. La rândul meu, am calificat si eu destui tineri, i-am facut mesteri, mesteri buni, nu cârpaci, ca mai sunt si din astia ”
Ioan Rosu
La cooperativa a facut de toate, inclusiv incaltaminte de comanda: “Disparuse incaltamintea din piele, erau, va amintiti, pantofii aia de 118 lei, stas, pentru toata lumea, cine avea bani cumpara de 315 lei, si erau destui, altii comandau la noi pantofi, din piele, cu toc italian, talpa de talpa. M-am crucit când am vazut la un domn, acum, dupa atâtia ani, pantofi facuti de noi, la Progresul”, spune cu mândrie meseriasul.
„A intrat democratia si … in pantofi!”
Ioan Rosu si-a intemeiat o familie, anii au trecut, a venit Revolutia si totul s-a darâmat. Si vise, si ateliere, si masini, si spatii, “praful s-a ales”. Era sef de sectie pe str. Bancii, avea sapte oameni, s-au privatizat la repezeala, insa “a intrat democratia si…in pantofi!” A dat in primire, i-a lasat in plata Domnului, si-a facut un atelier propriu, peste drum, el incuie, el descuie.
Traieste tot din ciocan, de la el o sa iese la pensie, insa nu acum, mai repara inca botini pentru bacauani. De 23 de ani nu a avut o zi concediu, nici de odihna, nici de boala. “Meseria asta nu piere, doar ca ne jecmaneste statul, muncesc de dimineata pâna seara, el ia 80 la suta din munca mea, impozite, taxe locale, lumina, chirie, insa nu ne ajuta cu nimic, macar daca pe plan local s-ar gândi cineva ca suntem putini, câstigam ca vai de noi si nu beneficiem de nicio facilitate.”
„Pe Rosu nu-l gaseste nimeni … descult”
Are o geanta de documente, pe luni, pe ani, caiete intregi cu operatiuni, chitante, facturi, bonuri fiscale, la milimetru, cum zice, nu te joci cu statul. Asa a fot invatat, “poate sa vina si mama, si tata fiscului, pe Rosu nu-l gaseste… descult”.
Se câstiga din ce in ce mai putin, oamenii nu au bani, lucreaza pe datorie, are un caiet separat cu datornici, ca la alimentara. Aduna rapid: pe septembrie 2013 datoriile clientilor depasesc 10 milioane de lei. Altii nu mai vin dupa incaltaminte, ca la amanet, are un dulap plin. Bani investiti, asa-i viata!
Materialele sunt scumpe, foarte scumpe, mai negociaza, mai lasa de la el, doar sa aiba de lucru, usa atelierului este mereu deschisa, oamenii au nevoie de cizmar, mereu vor avea. Trebuie sa stii meserie, sa fii serios, sa te tii de cuvânt. “Problema, domnule, este ca nu mai sunt meseriasi, mai suntem noi cei de 60 de ani, ultima generatie, din urma nu vine nimeni, tinerii cauta locuri fine, caldute, nu se incurca cu cizmaria, pleaca afara, insa nu-i o solutie, ce ne facem daca plecam toti? Inchidem tara? Nu-i usor, doar ca statul ar trebui sa se gândeasca si la micii meseriasi, altfel ajungem sa purtam resturile Europei”, filozofeaza mesterul Rosu.
A incercat sa-si aduca baiatul in atelier, insa nu i-a placut, acum are propria afacere cu alarme pentru masini: “A gustat din strainatate, a venit in tara, munceste, are acum casa lui, s-a insurat, ii gospodar, sunt mândru de el. Ce-ti poti dori mai mult de la viata?”, mai spune Ioan Rosu.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
