Mi-am rupt pantofii și am consumat multă benzină pe strada Salciei din Bacău și cerneală tipografică, pentru a vă spune o poveste, cum n-a mai fost. Din Șerbănești, la nici cinci kilometri de buricul târgului.
O stradă de nici 500 de metri, un T, pe linia de sus a literei sunt vile noi, dar și căsuțe mai vechi, în care locuiesc băcăuani strămutați de nu știu pe unde, iar pe coloana principală a străzii, locuiesc oameni gospodari, a căror adresa este de mulți ani trecută în buletin, cărora le-au plăcut poveștile, însă mereu și mereu cu același sfârșit: și vă spun și la anul povestea.
Vorbim de Salciei, dar nu e singura din Bacău care a intrat în legendă: a fost o dată, ca niciodată asfaltată. În scripte, spun locuitorii. Și Feți Frumoși au trecut pe acolo, ca-n poveste: de mâine, feții mei, drumul vostru va trece de la colb și noroi, la asfalt, canalizare, trotuare, flori pe margini, ca la megieșii voștri.
Bucurie și voie bună, mai ales că povestea-balada are și pecetea Starostelui Cetății, cum or fi rămas ei consemnați în istorie. Și Făt Frumos a plecat, să întâmpine Balaurul de pe alte drumuri colbuite, fără canalizare și apă, nu departe de Castelul unde, în fiecare zi, se scriu povești de adormit copiii și prostit adulții, semnate de cei 700 de mercenari, cu simbrie plătită la timp. Strada Salciei are început, dar n-are sfârșit: la fiecare patru ani, de sute de ani, intră în patrimoniul de povești nemuritoare (a se citi, civilizat – promisiuni, iar neaoș – minciuni), spuse de povestași din grupa analfabeților funcționali.
Locuitorii de pe drumul prăfuit cu nume de copac, cu frunze tămăduitoare, au bătut acum palma cu Balaurul cu șapte capete, astfel, ca în timp de trei ani, trei luni și trei zile să-i facă zile și nopți fripte lui Făt Frumos, ieșit din lacrima câtorva rătăciți pe sub sălciile pletoase rămase pe malurile Bistriței.
