Majoritatea meciurilor se jucau la orele prânzului. Pe o căldură nemiloasă. În optimile de finală trecuseră de un adversar tradițional. La limită, dar trecuseră. Unicul gol fusese marcat de Pedrito, care tocmai căzuse din prima divizie italiană cu echipa de club. Acum urmau alți adversari istorici. Unii și mai și: „pirații” Reginei. În cauză era chemat, deci, orgoliul național, nu doar cel strict sportiv.
Deși confruntarea se anunța una muy dificil, selecționerul, un tip înalt, cu un nas cât toate zilele, era încrezător: moralul era bun, echipa sudată și, în plus, mizau și pe cel mai bun jucător din lume. Și totuși, exista o problemă: echipamentul. În „sferturi”, așa cum se întâmplase și în „optimi”, urmau să joace cu echipamentul de rezervă, unul albastru. Dar nu culoarea era hiba, ci țesătura. Spre deosebire de cel clasic, alb-celest, acesta era realizat dintr-un bumbac gros, care, sub soarele amiezii, își tripla greutatea.
„Cu toată sudoarea adunată în el, cântărește vreo zece kile”, spusese Tito, magazionerul lotului. Ce era de făcut? Cu toate că la mijloc era un Campionat Mondial, firma furnizoare- una galică, moțată- nu avea timpul necesar să realizeze un tricou albastru la fel de subțire precum cel alb-celest. Așa că Năsosul i-a cerut lui Tito să ia un taxi și să cutreiere magazinele de sport ale capitalei în speranța că vor găsi un set de tricouri asemănătoare ca tonalitate, dar dintr-o țesătură lejeră.
Și Tito a găsit: erau tot albastre, ce-i drept, o nuanță mai deschisă, tot cu guler alb, în V și tot cu cocoșul prins într-un triunghi în partea dreaptă a pieptului. Dar muuuult mai subțiri! Au achiziționat 38, câte două pentru fiecare jucător de câmp, au aplicat, în mare grabă, stema, de data aceasta, fără frunzele de lauri dedesubt și le-au numerotat. Cel cu zece a revenit, firesc, căpitanului.
Cel mai bun jucător din lume. Și cu acest tricou „prefabricat”, căpitanul, pre numele său Diego Armando Maradona avea să înscrie a doua zi două goluri: pe cel cu mâna și pe cel al secolului. Azi, Maradona nu mai e printre noi. I-a supravietuit, în schimb, tricoul. Paradoxal, el se află în Anglia. La Manchester, la Muzeul Fotbalului.
Și, cu toate că după anumite standarde, putem vorbi de un fakee, tricoul are o mare greutate. O altfel de greutate decât cel gros, purtat în „optimi”: e evaluat la peste două milioane de dolari! El D10S, în schimb, va rămâne, mereu, neprețuit.
