Pe bacauanul Adrian Huiban l-am intâlnit intâmplator prin oras. Sosise de curând, intr-un mic concediu, de la munca din Anglia, in oraselul Corby, unde este temporar stabilit, impreuna cu surorile lui mai mari. La inceput, nici nu ma gândeam ca tânarul cu aparente firave avea sa-mi spuna o asa poveste grozava de viata.
Am aflat, asadar, ca tânarul, de doar 30 de ani, e din zona strazii Bucegi si provine dintr-o familie numeroasa, cu patru frati, doua fete si doi baieti. Este deja tata, având o fetita de aproape 3 ani – Daria, si un baietel de un an – Andrei, pe care intentioneaza sa-i aduca si pe ei in Anglia, impreuna cu sotia, insa numai dupa ce va rezolva cu casa.
„Sora mea cea mare care m-a ajutat sa vin aici are deja o locuinta pentru care a dat un aconto de 15.000 de lire si, lunar achita cam 500. Asa vreau sa fac si eu”. A lucrat multi ani in constructii, in Italia, de la 14 ani are viata asta de santierist, pe când facea amenajari interioare prin oras. Inca din tara stia de toate, de la gresie, faianta, pâna la sanitare si electrice. Era om de cel putin 2.500 de lei pe luna.
Acum a prins un loc bun intr-o fabrica de carne. Din cei 2.500 de angajati, marea majoritate rusi si polonezi, doar sase sunt români. A ajuns acolo printr-o agentie de munca, aproape singurul mod in care poti avea acces facil la un serviciu, iar abia dupa cinci luni a reusit sa fie angajat direct la firma, cu acte in regula. E multumit cu cele 1.400-1.600 de lire pe care le câstiga lunar, având sanse mari ca salariul sa i se dubleze, cel putin.
„Pe agentie, cât stai, esti sclav, iar daca nu ma dadeam bine pe lânga un sef de la fabrica, care a vazut ca imi doresc mult sa muncesc si nimic mai mult, nu reuseam sa ma angajez direct la firma. Se bat cei de la companie, din hala, sa ma ia pe tura lor de zi, ca au vazut ca sunt muncitor si nu ma dau deoparte de la nimic”, povesteste tânarul.
Spune ca românii sunt apreciati de britanici, pentru ca sunt muncitori, desi exista multi localnici care ii invidiaza, pe motiv ca le iau locurile de munca. „Ei s-au si obisnuit sa stea mai mult degeaba, prefera sa traiasca din ajutorul de la stat, inca fetele fac de pe la 13 ani copii. Din tata-n fiu se intâmpla asta. Stau in case cum sunt la noi ANL-urile. La ei nu ai sa vezi un boschetar care sa fie pe strada”, imi explica Andrei.
Românul bun de pus la rana
Aproape ca orice român de treaba, e milos si saritor, ajuta cam pe toata lumea. Isi aminteste cum, odata, pe când era la Roma, in zona garii Tiburtina, a intâlnit un baiat din Vrancea, flamând si obosit, care, de câteva zile, tot cauta un rost.
„Ii era rusine sa intre in conversatie, desi vazuse ca eram români. Nu mai mâncase de câteva zile, il adusese cineva cu promisiunea ca ii da de munca si il abandonase. I-am gasit o casa, a doua zi l-am dus la o parcare unde venau italieni si te luau la munca si, gata, l-am aranjat cât de cât. Pe multi din astia i-am, ajutat”, mai spune Andrei Huban. In Anglia, chiar exista o comunitate de români pe Internet care se ajuta unii pe altii.
Nu putine au fost cazurile de concetateni pacaliti cu munca si abandonati in Londra, cei mai norocosi fiind de acord sa doneze câte un pound-doi sau mai multi, dupa cât poate fiecare, astfel incât sa-i trimita pe ghinionisti acasa, la ai lor. A reusit sa-l aduca si pe tatal lui in Anglia, mai ales ca are permis de conducere si il poate ajuta in acest fel. Mama, de 50 de ani, in august, deocamdata, nu doreste sa plece afara.
„Nu, pentru inca o mai am pe mama aici si nu vreau sa-i parasesc. Eu ma acomodez greu intre straini. Copiii mei s-au nascut la Bucuresti, unde stateam in tinerete, si, daca nu veneam acasa, in Bacau, sa ma incarc doua-trei zile, nu reuseam sa fac nimic”, spune Rodica Huiban, mama lui Adrian. A muncit din greu toata viata, plus patru copii de crescut si, acum, nepotii. A lucrat, prin tinerete, in Bucuresti, la Postavaria româna, apoi, un timp indelungat s-a mutat la tara, la Rusciutea, unde avea grija de vaci, porci, gaini si alte animale.
„Abia acum imi dau seama ca nu e bine sa fii cum am fost eu, bagacioasa la orice fel de munca, la fel ca baiatul meu, Andrei. Pentru ca, dupa un timp, boala te doboara, fara sa apuci sa-ti dai seama”, imi explica femeia. Din pacate, boala a atins-o si pe ea, e operata la „burta” si i-au mai gasit si niste noduli la gât. Dar, chiar si asa, o vad extrem de optimista, de vioaie. Are si de ce, numai privind la copii, la nepotii si toata familia largita care o inconjoara.
