Un reportaj sentimental scris la persoana intâi, la trecerea in nefiinta a fostei mare handbaliste Laura Lunca, capitanul Stiintei Bacau din anii de glorie
Laura Lunca a fost un altfel de om. Si o altfel de handbalista. In aceste conditii, rândurile ce urmeaza trebuiau, si ele, scrise altfel
Prima oara
Pe Laurica Lunca- asa ii gaseam numele in ziarele de epoca- am vazut-o jucând pentru prima oara pe la sfârsitul lui 1979. Sau poate ca era inceputul lui ’80, anul in care torta olimpica a trecut- purtata si de Laura- prin Bacau, in drum spre Moscova ursuletului Miska. M-a luat la meci un vecin de bloc, Cristi Botezatu, devenit intre timp judecator si arbitru de Liga Campionilor la volei feminin.
„Judecator de… Liga Campionilor”, cum i-a spus, inspirat, confratele nemtean Marcel Mihalcea. Cristi era nelipsit de la meciurile fetelor de la Stiinta; mai târziu, avea sa mearga, constant, si in deplasari, cu galeria. Si ce galerie! Pentru mine, insa, pâna atunci, handbalul incepea si se termina cu baietii. Ai nostri (Vasilca si Vasilache) sau ai lor: Folker si Gunesch la Timisoara, fratii Voinea la Minaur si, bineinteles, Nicu Munteanu, Radu Voina si Cezar Draganuta la Steaua. Am mers la acel meci al fetelor de la Stiinta si ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost sala plina-ochi. Asa echipa, asa public.
Nu mai tin minte adversara Stiintei. Si, pe undeva, e normal: pe vremea aceea, toate adversarele aveau acelasi chip si aceasi soarta când veneau la Bacau, pe terenul campioanei. Ceea ce-mi aduc aminte, insa, foarte bine este ca atunci am vazut-o jucând pentru prima data pe Laura. Si ca tot atunci m-am „indragostit” de Moriko Verigeanu, care inca se numea Torok. Iar de atunci, am „semnat condica” ceva mai des la Sala Sporturilor.
Când iti rupi piciorul
Ce-i drept, nu la fel de des cum o semnam pe fostul „23 August”, „Municipalul” de mai târziu si ruina de astazi, din centrul Bacaului. Nu ratam un meci al Sport Clubului, echipa orasului. Fascinat de glezna fina a lui Vamanu si de golurile spectaculoase ale lui Doru Botez, aveam, totusi, toata consideratia pentru Florin Lunca (sotul Laurei) si pentru oamenii sai din aparare. Se stie: un sfert din treaba ti-o fac fundasii.
Iar apararea Bacaului isi facea treaba. Nu intâmplator, prin ’80 am devenit „mica Perugie” a Diviziei A, asa cum scriau cronicarii „Sportului”. In 1982, taica-meu, Dumnezeu sa-l ierte, a tinut sa ma aiba lânga el si m-a transferat cu scoala la Piatra Neamt. Ca sa ma „lege de glie”, m-a legitimat la CSS Olimpia. N-a tinut! Mergeam, sa zicem, destul de des la antrenamente, dar mai deloc la meciurile din campionatul de fotbal al juniorilor. S asta pentru ca in fiecare weekend veneam in Bacau: pentru vizitele la bunica-mea, pentru Sport Club, atunci când baietii jucau acasa si pentru nesfârsitele miute din Parcul Libertatii. In 1982-’83, Florin Lunca si-a rupt piciorul la o partida pe teren propriu pierduta cu 3-1 in fata celor de la FC Olt.
N-am fost la meci; atractia miutei era prea mare, mai ales ca si vremea era splendida: martie sau septembrie? La inceputul saptamânii urmatoare, insa, când am ajuns la antrenament, profesorul Onica n-a scapat prilejul de a ma tachina: „Cum de pierdurati, ma, cu Oltul?”. Eu aveam lectia invatata din „Sportul”, precum Vittorio Gassman in „Audace colpo dei soliti ignoti”, când banda lui “Peppe er Pantera” pradase incasarile de la Totocalcio: „Pai, ce puteam face daca Eftimie i-a rupt piciorul lui Lunca, iar Gioni Andries a ratat primul penalty din cariera?”.
Cupa Cupelor
Acel accident i-a grabit finalul de cariera lui Florin Lunca. Laura, in schimb, era in plina ascensiune. Ajunsese si in echipa nationala. Iar cu Stiinta a reusit performanta deceniului: calificarea in finala Cupei Campionilor Europeni! Cu o luna inainte ca Steaua lui Duckadam sa ridice Cupa Campionilor deasupra capului la Sevilla, Stiinta Laurei Lunca a jucat cu acelasi trofeu, dar la handbal, pe masa, in dubla finala cu Spartak Kiev.
Or, Kievul lui Turcin si Turcina era „best of the „best”, mai exact, campioana… campioanei mondiale, URSS. Fireste, Stiinta a pierdut finala. Dar pentru ca, vorba Laurei, „anii petrecuti la Stiinta au fost cei mai frumosi din intreaga mea viata”, acea echipa a Bacaului trebuia sa câstige, pâna la urma, un trofeu european. Si l-a câstigat in ’89, când a adus in Bacau Cupa Cupelor, dupa o „dubla” cu Kuban Krasnodar.
Returul finalei s-a jucat intr-o duminica, de Paste. Eram in armata, la Itesti si imi planuisem o invoire de 24 de ore pentru ultima zi a Festivalului de muzica rock de la Casa de Cultura, programata sâmbata seara, si pentru finala de la Sala, de a doua zi. Când ofiterul de serviciu pe unitate a aflat ca vreau sa merg la un Festival de rock a ramas “interzis”. Apoi mi-a dat „interzis”, amenintându-ma cu Batalionul Disciplinar: „Ramâi in unitate, nu pleci nicaieri; cine stie ce nebunii mai faci pe acolo si ne bagi pe toti in belea”.
Am reusit sa o „tund” spre Bacau de-abia a doua zi, spre dupa-amiaza, pentru ultima jumatate de ora din meciul câstigat de Sport Club cu 1-0 contra lui Inter Sibiu, prin golul lui Grigoras. In tribune, insa, toata lumea vorbea doar despre victoria fetelor de la Stiinta.
„Sa nu te prindem prin Bacau!”
In 1991, Laura Lunca a parasit Bacaul. Fix cu un an inaintea ultimului titlu din istoria Stiintei. Povestea celei mai iubite echipe din istoria Bacaului se indrepta, asadar, spre epilog. Capitanul ei a plecat in Spania, acolo unde s-a si stabilit, impreuna cu Florin. In Spania, Laura a antrenat, timp de 17 ani. Iar prin 1996, a adus-o lânga ea, la Valencia, pe „sora sa mai mica”, Gabi Manea.
„Pe vremea când eu jucam la Galati, dupa un meci de campionat in care am dat 12 goluri in poarta Stiintei, Laura Lunca si Ioana Vasilca m-au amenintat ca imi arata ele mie daca ma prind pe la Bacau. M-au speriat atât de tare, incât la sfârsitul campionatului, care coincidea cu absolvirea liceului si cu admiterea la facultate, nici nu am vrut sa aud de Bacau, desi primisem oferta Stiintei.
Pâna la urma, a intervenit Moriko Torok, care le-a sunat pe cele doua si le-a spus sa ma lase in pace, ca sunt o jucatoare de viitor si ca trebuie sa vin la Stiinta. Paradoxul situatiei a fost ca, imediat ce am ajuns la Bacau, Laura mi-a devenit cea mai buna prietena, fiind persoana care m-a infiat pur si simplu”, avea sa povesteasca Gabi Manea lui Adi Popa, in „Stadion”.
„Stiinta e ca o floare”
In ultimii ani, devenise o obisnuinta ca pe perioada vacantei de vara pe care sotii Lunca si-o petreceau negresit in România, sa le vad mai mereu pe Laura si pe Gabi stând pe o banca, la povesti, in Parcul Catedralei. Spre seara, li se intorceau si sotii de la fotbal, iar sueta prindea si mai tare viata.
La 20 de ani de la finala cu Kuban Krasnodar ar fi fost normal ca, pe lânga sueta, sa-si faca loc si o ceremonie organizata de oficialitatile locale, la sediul Primariei. N-a fost loc. Bineinteles, ai de sus erau ocupati cu alte treburi. Mai importante, fireste. A fost, in schimb, loc de un „remember” in „Desteptarea”. Iar interviul pe care Laura Lunca l-a acordat atunci Danei Popa merita si azi un like. Si, fara indoiala, un link.
„Finala câstigata cu Kuban Krasnodar cu 22-19 a fost meciul in care am vrut sa ma retrag. Era intr-o zi de Paste, venise toata familia sa ma vada si le-am spus ca vreau sa ma las de handbal. Toti m-au aprobat, dar sotul meu mi-a spus ca mai pot juca. Si am mai jucat”, marturisea fosta marea handbalista in articolul publicat de „Desteptarea” in vara lui 2009.
Vara trecuta, in schimb, n-am mai vazut-o pe Laura. Apoi, am aflat ca e bolnava. De o „maladie incurabila”, cum obisnuim sa spunem atunci când ne e frica de cuvântul „cancer”. Iar vineri dimineata, a venit si vestea cea trista: Laurica Lunca, handbalista pe care o vazusem jucând pentru prima oara in 1979 sau poate ca in ’80, s-a stins in Spania, la doar 55 de ani. In acel moment, am deschis larg geamurile redactiei si m-am apucat sa scriu. Despre Laura, “altfel”.
Iar la rastimpuri, aveam impresia ca, de undeva de afara, se aud frânturi din frumosul imn care insotea toate victoriile fetelor noastre: „Stiinta e ca o floare/ Se naste, dar nu moare!”.
