„Aici, e o foarte mare «intelegere», e locul unde nu se intâmpla nimic”
Pe dealul de la Sarata, cum treci de mica baza de sanatate, urmezi firul pârâiasului vreo 1.500 de metri si ajungi intr-o poiana larga, unde abia se mai disting urmele a doua sonde pentru extras sarea. Acolo, in locul unde putini oraseni se incumeta sa se aventureze, intr-o priveliste bucolica, un vacar isi mâna vacile spre iarba cea mai grasa si mai verde.
Pentru un ochi neavizat, umbrit de culorile cenusii ale betoanelor, zona e locul unde nu se intâmpla nimic. Mihai, insa, vacarul nostru, prieten cu toti turistii care-i calca pe „mosie”, stie ca dealul apartine oricarui om insetat de libertate. L-am gasit stând sprijinit in bâta-i imensa. Fluiera cu patos ritmuri moderne, ramase, probabil, in minte de la radioul care s-a stricat de curând. I-a promis patronul ca-i va lua altul, mai mic, de buzunar. Cu Mihai al nostru isi petrec ziua cât este de lunga Florica, Dilaila, Maria, Juninca, Gesica, Brezuta, Orfanul, Joiana (doua), Boul, Gina, Caprioara, Sâmbotica (Sâmbotel) sau Ursaru, in fine, vreo 19, de toate.
„Aia neagra, Maria, atât umbla dupa mine, pâna ma gaseste, poate pentru ca i-am mai dat pâine de la mine, din straita. Cum scot ceva din geanta, cum vine la mine”, imi povesteste molcolm Mihai, vacarul satului.
Are 44 de ani si, de loc, e din Nicolae Balcescu. Se observa lesne ca nu a dus o viata prea usoara. Aflu ca i-au murit parintii când avea doar 7 ani. A fost nevoit sa plece la orfelinat, impreuna cu ceilalti cinci frati, trimisi fiind de un preot din comuna, decedat si el, dupa câtva timp.
Imi povesteste ca mai stie de un frate care parca traia la Balcescu, dar a raposat de ceva timp, un altul, la Gioseni, o sora la Tg. Ocna, alta, prin apropiere, si una, aici, in Sarata, cu care sta pe aceeasi curte.
In sat, cu ziua
De când se stie, a lucrat cu ziua, peste tot, prin satele din judet, pe la oamenii mai avuti. Acum, s-a stabilit la un gospodar din Sarata, unde s-au inteles sa-i pasca vacile, pentru 600 de lei pe luna plus mâncare si restul.
„Este oleaca de alergatura, dar de unde sa iei altceva, unde sa merg in alta parte. Sa ma duc la furat? Sa dau in cap la oameni? Aici am salariu de la patron, la el manânc, seara când ajung imi mai da un rest de bani, ca sa am de o bere. Am tot ce-mi trebuie in gradina, nu ca la oras“, explica vacarul Mihai. A mai lucrat si pe la altii, dar si-au cam batut joc de el. Ultima data, la unul, de loc, din Corbasca, la care obisnuia, inainte, sa mai mearga si la lucrat via. Numai ca atunci când a cerut sa-i plateasca munca, i-a raspuns ca la el se lucreaza pe degeaba. Atunci, senin, omul nostru si-a luat bocceaua si a plecat fara sa mai priveasca inapoi.
„Viata mea e buna si frumoasa, chiar daca am fost un om necajit si sarac. De mic copil, am fost cu animalele. In vacanta, veneam de la scoala, de la orfelinat, direct pe deal, cu oile sau vacile” vacarul Mihai
O zi obisnuita din viata sa incepe cu desteptarea, la 6.00, apoi, fuga la vaci, sa le faca degraba curat in staul. Ia masa, si, iute, mulge animalele cu mulgatorile electrice, ca e mai eficient si mai curat. „Eu nu-s suparat. De ce sa fiu suparat, nu trebuie sa te consumi. Pentru ce, ca alerg oleaca dupa vaci? Ia, acus trebuie sa vina baiatul patronului. Mai fluier, mai cânt ce nimeresc la gura…Mai vorbesc cu baiatul care paste caprele. Asta-i viata”, continua filosofic barbatul.
Visare
Eram curios sa aflu ce-i umbla prin cap, care-s gândurile sale, intr-o zi intreaga, cât sta pe dealuri. Incerc sa-l intreb despre toate: de bucurii, de vise, aspiratii, de oameni, de natura, bani sau de griji. Lucruri lumesti.
„Nu ma ingrijoreaza nimic, niciodata n-am avut griji. Nici nu mi-am dorit ceva vreodata, nici bani multi, nici altceva valoros. Daca ar fi sa am bani, sa fie doar, asa, potriviti, cât sa-mi ajunga pentru ce e necesar. Ziua nu ma gândesc eu la bani sau la asa ceva. Nici nu stiu daca ma gândesc la ceva. Imi place sa ma uit, atât. Mmmmmm, sa câstig multi bani… nu am eu norocul asta. Daca mi-ar da Dumnezeu, as face o casa mai moderna, as baga si in banca ceva. Cred ca mi-as face si o ferma de vaci, ca pe vreme lui Ceausescu, cu alei de furajare, vaci pe o parte, vaci si pe cealalta, ehee”, viseaza Mihai pentru un minut sau mai mult, impreuna cu mine.
Ne intrerupe, pentru un moment, un tânar de la oras, aflat si el la plimbare prin poieni, care ii intinde o punga cu un cârnat proaspat si ceva pâine. „Cred ca, azi, o sa ma barbieresc si eu, ca e prea urât asa”, ingaima omul cu vaci, revenind brusc din visare. Nu-si aminteste sa fi avut o bucurie mare in viata sa, nici nu i-a stat gândul vreodata la asa ceva.Tristeti?! Nu, nici de-astea n-a avut. „Sunt fericit, foarte fericit”, ma mai atinge cu inca o vorba de zile mari, care, aproape, ma paralizeaza, ma blocheaza, prin simplitatea si sinceritatea mesajului continut.
Parapante si motociclisti
Admira des motociclistii veniti la intreceri eduro (termenul nu-i este cunoscut, dar am inteles ca la asa ceva se refera omul). O multime de fete si baieti, imbracatI in haine de piele, unii dintre ei gonind intr-o singura roata. Se uita cu nesat si la cei pasionati de parapante, care se avântau de pe „dealul cel mare” de la Baltata.
„La orice ma uit, si la avioane, la MIG-urile astea care lasa dungi pe cer, totul este frumos. I-auzi ce cânta pasarile. La mine, la poarta, am doi perji (pruni n.r) si, dimineata, ii aud cum incep sa cânte…pitigoi si grauri, d-astia sunt”.
Imi arata operatia la stomac, apoi rana de la picior, capatata la moara, la Pancesti. Are metal in picior, nu l-a scos, ii trebuie bani pentru asta. „Aici, e o foarte mare «intelegere», e locul unde nu se intâmpla nimic. Aer curat, miscare si…liniste”, isi incheie povestea partenerul meu de dialog. Il mai intreb de insuratoare, dar, imi raspunde resemnat ca, la anii lui, stie ca e prea batrân sa se mai insoare. Trebuia mai la tinerete. Oricum, prin sat nu prea mai gasesti…
Il privesc, apoi, cum alearga sa-si strânga animalele, rasfirate cât timp ne-am tot conversat noi doi, le striga ragusit, cu traspiratia curgându-i siroaie de sub fesul indesat pe cap, apoi dispare dupa dealuri. Poienita ramâne tacuta, cu ciripitul pitigoilor asezati pe ramuri ca notele pe portativ, cu apa siroind in valea inverzita si mirosul trecerii rumegatoarelor.
