Posada e numele dat unui loc îngust, de regulă între doi versanți, o trecătoare îngustă și locul ideal de luptă pentru cel care stăpânește înălțimile. Cam asta a devenit Ucraina acum în relația sa conflictuală cu Rusia. Intervenția ,,Occidentului colectiv” împotriva Rusiei trebuie să afluiască obligatoriu prin Ucraina, chiar dacă statul continent, Federația Rusă, se întinde pe mai multe fusuri orare și este din această perspectivă vulnerabil unui atac extern multiplu de-a lungul vastei sale frontiere. În ciuda vulnerabilității însă, Rusia nu poate fi atacată de o țară membră a alianței ,,Ocidentului colectiv” din altă direcție decât Ucraina, în caz contrar, agresorul riscă o potențială contramăsură nucleară. (Conform doctrinei militare ruse ce privește integritatea sa teritorială, utilizarea armei nucleare este permisă în acest ultim context.) Așadar, întregul ajutor militar acordat Ucrainei (inclusiv arme cu rază lungă de acțiune ce pot atinge în adâncime obiectivele de pe teritoriul Rusiei) este furnizat de Occident, Ucrainei. Ultima face oficiul de a le opera direct ori cu mercenari, aflați în solda statelor din alianța colectivă, în numele și pe seama Ucrainei. Toți participanții știu cine sunt combatanții și și-au testat reciproc limitele maxime între care ,,coarda poate fi întinsă”. Și loviturile sub centură au fost aplicate, una dintre ele a fost distrugerea conductelor Nordstream. Se mai numește și terorism de stat. Putin a luat notă și nu a răspuns provocării. Dar în mod cert nu va uita. Zelensky, deși a avut mai multe încercări de a implica direct țările NATO în conflict (ultima tentativă fiind atacarea Poloniei pusă pe seama Rusiei ), a primit un ,,flit” oficial din partea președintelui Biden. Asta a fost o confirmare pentru Rusia că occidentul nu vrea un conflict oficial direct cu Federația Rusă. Și nu vrea pentru că, în ipoteza că Rusia nu va mai fi reținută de vreo limită autoimpusă, rezutatul chiar dacă ar fi dramatic pentru ea ar neantiza statele occidentale care ar dori o implicare directă. Alimentarea ,,posadei” cu arme mai sofisticate va declanșa un răspuns similar – gradual, cum s-a și întâmplat de altfel, din partea celor ce dețin controlul ,,înălțimilor”. Tehnica NATO va fi tocată sistematic de artileria rusă pe măsură ce aceste arme vor ajunge în Ucraina. Ca efect secundar se va revigora producția scumpă de armament american, care va anima pe termen scurt dolarul măcinat de inflație. În opoziție, va crește puterea de cumpărare a rublei ( bazată pe hidrocarburi) în relațiile internaționale și implicit a economiei ruse. În paralel se va accelera destructurarea economiei verzi europene. Pe de o parte. Pe de altă parte, dacă va avea inteligența necesară, SUA va realiza că visul său de hegemonie planetară (în fapt visul nu atât al americanilor, ci al familiilor ce controlează politica americană) este o utopie căreia ar trebui să-i pună capăt înainte de a arunca planeta în flăcări. Datele reale (nu cele furnizate de presa corporatistă) ne arată, fără urmă de echivoc, că SUA a pierdut din imaginea sa hollywoodiană de infailibilitate și statele mai mici au realizat că dincolo de imagine, SUA e o putere militară exacerbată în mentalul colectiv, dependentă tocmai de economiile lor vasalizate de politicile corupte. Armele mai scumpe ale SUA nu înseamnă și arme mai bune. Industria de armament a SUA aparține câtorva companii private care au preponderent activitate civilă. Clientul lor unic și ocazional în materie de armament e statul. Scopul companiilor în această relație este profitul, nu salvgardarea politicii americane. Comenzile militare mari sunt rare și de aceea scumpe, pentru a maximiza profitul parte din subansamblele necesare fabricării de armament sunt produse în sistem externalizat de /spre companii ori subsidiare din America de Sud, Taiwan, China, Australia, etc. Spre deosebire de SUA, complexului militaro-industrial din Rusia aparține statului și funcționează într-un sistem tip enclavă, iar profitul este un scop secund. Pe primul loc se situează securitatea statului și promovarea politicilor externe ale Rusiei. Iar cercetare în industria de apărare este subordonată acelorași scopuri. Pe 12 decembrie, plin de mândrie, situl oficial al Forțelor Aeriene SUA https://www.af.mil/News/Article-Display/Article/3243194/air-force-conducts-first-arrw-operational-prototype-missile-test/ publica prima reușită de lansare în California a unui prototip complet de rachetă operațională care a atins viteze hipersonice mai mari de cinci ori viteza sunetului și a detonat controlat în zona terminalului. Nu ni se ofereau alte date în legatură cu parametrii tehnici. Informația oficială a trecut oarecum ne-băgată-în-seamă de canalele de știri corporatiste și pe bună dreptate. Cu aproape o lună înainte, https://french.almanar.com.lb/2492349 (publicație libaneza) își informa cititorii că Iranul a dezvoltat o rachetă hipersonică. ,,Generalul iranian Hajizadeh a spus că racheta balistică hipersonică a Iranului poate atinge o viteză de peste cinci ori mai mare decât viteza sunetului și foarte puține țări din lume au această capacitate. ….. Cu câteva zile mai devreme, Iranul anunțase că a lansat și o rachetă balistică care a transportat un satelit în spațiu. Da, Iranul are acum rachete balistice capabile să ajungă nu numai în Israel, ci și în Europa….”. În aceeași perioadă, Putin anunța ca operaționale și aflate în înzestrarea curentă a armatei ruse rachete hipersonice care ating de 27 de ori viteza sunetului și care își pot schimbă traiectoria putând atinge orice obiectiv de pe glob. Să ne amintim că portavioanele americane în cel de al doilea război mondial reprezentau o amenințare serioasă pentru țărmurile oricărui stat care ,,beneficia de atenția” unui astfel de vizitator. Între timp, foarte multe lucruri nu s-au schimbat în ceea ce privește modul de operaționalizare a unui astfel de vas. Proiecția forței militare a SUA în lume sunt portavioanele. Cel mai nou și avansat portavion al Marinei americane Nava Gerald Ford este primul portavion creat în ultimii 40 de ani după un proiect nou. Construcția portavionului a început în noiembrie 2009 și nava a fost lansată la apă 8 ani mai târziu în 2017 de fostul președinte Donald Trump. În acest moment SUA deține supremația pe apă, cu cele 11 portavioane deținute, în timp ce Rusia are doar un unul. Un portavion american de clasă mai veche costa în jur de 30 de miliarde de dolari. De ce nu a încercat și Federația Rusă să echilibreze balanța? Răspunsul e cât se poate de simplu. O rachetă hipersonică produsă în serie are un preț minimal de un milion de dolari și, lansată din Rusia, poate anihila un portavion oriunde s-ar afla el. Început în 2 aprilie 1982 Războiul (din Insulele) Falkland, cunoscut și sub numele de Războiul Malvinelor, a demontat mitul superiorității portavionului în lupta pe apă. Rachetele subsonice de fabricație franceză Exocet, cu un preț de sub 500 mii franci bucata, la acea vreme, operate de forțele argentiniene au scufundat, pe 4 mai 1982, portavionul britanic HMS Hermes și nava comercială britanică Atlantic Conveyor (transformată în portavion ). ,,Cavaleria marină” a SUA este aidoma armatei poloneze care în cel de al doilea Război Mondial, într-o șarjă de cavalerie, a încercat să atace tancurile germane. Spre deosebire de cavaleria poloneză, portavioanele trebuie să facă față și unui potențial contraatac submersibil. Epoca dinozaurilor a apus, iar temerea insuflată de SUA țărilor mai mici s-a măcinat în timp. Conform https://thecradle.co/Article/News/19938 , ,,Baza militară a Washingtonului din câmpul petrolier ocupat Al-Omar din guvernoratul estic al Siriei, Deir Ezzor, a fost supusă unui tir intens de rachete la sfârșitul zilei de 30 decembrie, în ceea ce a fost descris drept cel mai mare atac ,de acest gen, presa sugerând probabilitatea unor victime militare americane….” Reamintim că armata SUA se află în Siria fără mandat ONU, încălcând suvernitatea acestui stat. După aceeași publicație https://thecradle.co/Article/News/19797 ,, Ministerul Petrolului sirian a lansat o declarație în care spunea că armata americană jefuiește-66.000 de barili de petrol în fiecare zi-, reprezentând aproximativ 83% din producția zilnică de petrol a Siriei.” Dacă analizăm tăcerea asurzitoare a democrațiilor consolidate în fața acestei agresiuni și reacția diametral opusă față de conflictul din Ucraina, putem avea o imagine a duplicității ce animă democrația occidentală. Dacă ne întrebăm și de ce se întâmplă asta, o să găsim poate și răspunsul.
Jr. Adrian M. Ionescu
