Porunca iubirii

În Evanghelia duminicii a XXX-a de peste an, Isus este întrebat cu privire la „cea mai mare poruncă din Lege”. Iar Isus răspunde prin cuvinte atât de simple, încât îi lasă descumpăniţi pe cei care se aşteptau la un răspuns elaborat cu multe distincţii, precizări, referiri etc. Pentru un popor care îşi punea în respectarea Legii idealul suprem şi valoarea cea mai înaltă a vieţii, această întrebare echivala cu a cere să i se spună care este lucrul cel mai important în viaţa unui om.
Am putea adresa această întrebare personajelor mai mult sau mai puţin renumite, care apar la televiziune sau scriu în ziare. Am putea să încercăm să ne întrebăm pe noi înşine: pentru mine, care este lucrul cel mai important din toată viaţa mea? Dacă-l vom întreba pe Cristos, răspunsul său nu se schimbă: lucrul cel mai important din viaţa unui om este de a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima şi a-l iubi pe aproapele ca pe noi înşine.
Ar putea să ni se pară nişte cuvinte de o naivitate descurajatoare în contextul societăţii moderne. „A-l iubi pe Dumnezeu”: ce înseamnă? Şi cum se face? Ajunge oare să reciţi: „Te ador, Dumnezeul meu, te iubesc din toată inima?”. „Să-l iubeşti pe aproapele”: frumos cuvânt! Ni se poate cere să iubim soţia, copiii, prietenii… Dar dacă „aproapele” înseamnă toţi cei pe care-i întâlneşti, nu se poate! În ceea ce priveşte aproapele trebuie să fim atenţi să nu fim traşi pe sfoară, sau alte istorii, minunăţii. Sau cel mult, putem încerca să nu facem intenţionat rău nimănui… şi aceasta ar fi deja mult de tot!
Şi totuşi… Oare cine ştie dacă Isus este mai naiv prin simplicitatea paradoxală a regulii sale de bază pentru viaţă, sau nu cumva noi suntem mai naivi, cu toate calculele, abilităţile şi cu toate îngâmfatele noastre dezamăgiri din lupta zilnică a existenţei noastre. Dar are sens să spunem „Dumnezeu”, iar dacă acest Dumnezeu este „Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”, atunci Isus are dreptate, în ciuda oricărei aparenţe contrarii, întrucât deplina realizare a vieţii umane nu se poate îndeplini în altă parte decât în Dumnezeu.
Iubirea de Dumnezeu nu este o problematică de suspine sau de evadare imaginară din realitate. A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a ţine vie în noi o dorinţă mai mare şi mai profundă decât toate celelalte, înseamnă un fel de nostalgie proiectată spre viitor. Dumnezeu este iubit cu adevărat atunci când este căutat cu o inimă umilă şi sinceră, fără a avansa pretenţii în faţa lui. Învăţăm să-l iubim pe Dumnezeu atunci când redescoperim minunăţia universului şi uimirea că existăm.
„Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima”; nu este o frază formată dintr-un anumit limbaj pios din alte timpuri; în realitate este lucrul cel mai mare pe care omul poate să-l facă pe pământ. Dar Dumnezeu nu poate fi iubit fără a-l iubi pe aproapele, adică fără respect, atenţie, solidaritate, simţ de dreptate, simpatie faţă de ceilalţi. A doua poruncă, pe care Isus o adaugă din proprie iniţiativă la prima, îi reprezintă sigiliul de garanţie, dovada indispensabilă a autenticităţii.

Pr. Gabriel-Iulian Robu, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău