Într-un exercițiu de admirație față de domnul Constantin Călin, am spus, când i-am prezentat cartea recent apărută, „Scrisori către un redactor”, vol. II, că este un „om vechi”, în sensul folosit de Caragiale. Un om cu simțul datoriei, având o „etică a rădăcinilor” (n-a uitat de unde a plecat, Bucovina natală) lucid, care pune preț pe rațiune, în primul rând. Umanist prin vocație, cu multă știință de carte, trăind firesc în interiorul culturii, cu experiență de viață, prețuind gustul acesteia, cu principii morale și cu măsură, echilibru în toate. Cumpănit, constant în alegerile sale, precis în judecățile de valoare, criticul are o structură mentală și sufletească de tip clasic. Pe scurt, este total diferit de „oamenii recenți”, atât de numeroși în zilele noastre.

Despre noua sa apariție editorială am vorbit de Ziua Culturii  Naționale, la Centrul „George Apostu”, unde cei veniți la manifestare i-au ascultat cu interes prelegerea „Cultură și responsabilitate”, plină de învățăminte prețioase și de observații pătrunzătoare referitoare la o actualitate din ce în ce mai tulbure, mai confuză, destabilizatoare. Și m-am bucurat că în sală au fost și destui tineri, care au auzit lucruri de mare importanță, adevăruri ignorate astăzi, având în față un model de intelectual, de cărturar din vremuri trecute. Când presa culturală, de pildă, pentru că în jurul ei se învârtesc toate în volumele la care mă voi referi, se făcea altfel. Cu profesionalism, seriozitate, cu pasiune și respect pentru cuvântul scris.

„Scrisori către un redactor”, volumul I, pe care l-am recitit, ca să-mi împrospătez impresiile, are și prefața autorului, în care criticul și istoricul literar, eseistul, publicistul, memorialistul Constantin Călin își motivează (cu argumente cât se poate de clare, așa cum procedează întotdeauna) întreprinderea. Care are la bază teama față de soarta „hârtiilor vechi”. Pentru că, astăzi nu mai există interes față de ele și nici răbdare pentru cunoașterea reală și limpezirea relațiilor dintre participanții la viața literară din deceniile 7, 8, 9 ale secolului trecut. Lipsește o „educație a arhivelor”, curiozitatea și interesul pentru documente, totul fiind făcut superficial acum, în mare grabă. Cine mai scrie în zilele noastre scrisori, în epoca celularelor, a SMS-urilor, a aplicațiilor de tip  WhatsApp, a FB-ului? A rețelelor pe care lumea se ceartă sau se laudă, își face autopromovare. Dar chiar în acei ani cuprinși în volumele de corespondență, câți redactori făceau și „negreală”?  Adică, în afară de conceperea propriilor articole, cronici, eseuri, să redacteze materialele primite și să întrețină o bogată corespondență cu colaboratorii revistei „Ateneu”, în încercarea, reușită de cele mai multe ori, de a-i „lega” de revistă. În cele două volume apărute până acum (va urma și un al treilea) sunt 72 de epistolieri, de-a lungul activității sale de redactor Constantin Călin purtând corespondență cu peste 400 de personalități.  A avut grijă de o întreagă grădină de hârtie, păstrând toate scrisorile, chiar și pe cele cu un conținut neplăcut, pentru că se iveau și situații în care sumarul revistei suferea modificări de ultimă oră sau existau alte pricini, dezacorduri de opinie etc. Scotocitor în hârtii vechi și păstrător al lor, criticul le folosește pentru a configura cât mai fidel și expresiv o ambianță, un context, climatul epocii. Care era destul de agitat și atunci, ca și acum, pentru că sunt mari orgolii și multă vanitate puse în joc în lumea literară, în goana după glorie și privilegii. Conflictualitatea e o stare normală aici, întreținută neobosit, cu zel. Erau grupuri de influență, bisericuțe, găști. Ce cuvânt urât, acesta ultimul, după cum spunea istoricul literar, profesorul universitar Ion Rotaru, mereu direct, clar, în ceea ce gândea, în exprimările  sale. Constantin Călin a știut să se țină departe de coterii, de boemă, urmându-și propriul program intelectual, independența de acțiune în continuitatea șantierelor de lucru literar, de cercetare. Pentru că a fost, dintotdeauna, și este în continuare, un mare muncitor, un om al datoriei. Autor al monumentalului Dosar Bacovia în trei volume, Constantin Călin este cel mai important exeget al poetului.

Ca redactor, în primul rând la „Ateneu” și apoi la „Sinteze”, excelentul supliment de cultură al ziarului „Deșteptarea”, pe care l-a coordonat o vreme, criticul și-a păstrat independența, pentru că nu a acceptat niciodată subordonarea, dictatura cuiva. Calitatea sa de martor cu simț critic, implicat, moral și afectiv, în multe „povești”, se manifestă în comentariile la scrisorile primite, în lămuririle și notele, savuroase, cel mai adesea, scoțând la iveală și umorul special al sobrului domn Călin. Îi și „vedem” pe autorii scrisorilor, pentru că destinatarul acestora este un admirabil portretist care le surprinde trăsăturile fizice, însușirile intelectuale și morale, creând sugestive „figurine”. În plan difuz, deslușim și liniile unui autoportret al autorului volumelor de corespondență, înțeleasă și ca o „școală a politeții”. Politețe care este o constantă a domniei sale, practicată chiar la modul ceremonios, adeseori. Civilitatea intelectuală este cât se poate de evidentă și în lungul șir de mulțumiri adresate celor care l-au ajutat la verificarea informațiilor din volume, apărute, într-un format elegant, la aceeași Editură Babel din Bacău, unde și-a publicat toate cărțile. „Old fashion”, domnia sa e consecvent în alegeri și preferințe.

Închei cu mărturisirea că-l citesc întotdeauna pe Constantin Călin într-o stare de bună dispoziție intelectuală, prețuindu-i stilul elegant, precis, plastic, atent șlefuit. Citiți-l și vă veți convinge!