Podul lui Ştefan cel Mare dintre Negoieşti şi Căiuţi

Pe drumul care leagă Adjudul de Oneşti, la limita dintre comunele Căiuţi şi Ştefan cel Mare, se află un important, dar destul de puţin cunoscut, monument arhitectonic medieval, care a rezistat timpului: podul de piatră construit din porunca lui Ştefan cel Mare în anul 1495, pod care trece peste un pârâiaş, numit de localnici Pârâul lui Vodă, la câteva zeci de metri înainte de vărsarea sa în râul Trotuş.

Se pune întrebarea: de ce marele voievod a hotărât această realizare? Răspunsuri vor fi fiind mai multe, dar credem că principalul motiv a fost acela de a face mai uşor transportul drobilor de sare de la „Ocnele de pe Trotuş”, una dintre dovezi fiind costul acestuia: „un kertic domnesc de 2000 oca sare”. În acelaşi timp, domnitorul cunoştea bine zona, petrecându-şi acolo bună parte din copilărie, pe moşia de la Borzeşti a tatălui său, viitorul domn Bogdan al II-lea. Este posibil ca tânărul Ştefan să fi trecut des spre herghelia domnească de la Căiuţi şi să se fi împotmolit vreo dată în acel loc, cum este, la fel, posibil ca în anii 1493-1494, când s-a construit Biserica din Borzeşti „spre pomenirea răposaţilor strămoşilor şi părinţilor lor” (cum scrie în pisanie), localnicii, ori cei care transportau sarea, să-i fi solicitat construirea podului.

Doctorul Constantin I. Istrati, cercetând podul în anul 1904, în studiul Biserica şi podul de la Borzeşti arăta că: „podul este construit din piatră cu mortar de var gros, bolta, de asemeanea, construită cu bolovani rotunzi, iar capetele bolţii care se văd sunt lucrate gros tot din bolovani rotunzi”. Tradiţia locală spune că mortarul s-a realizat din var şi albuş de ou. De-a lungul timpului podul a suferit unele transformări şi adăugiri. O renovare majoră a avut loc în timpul domniei lui Mihail Sturdza (aprilie 1834 – iunie 1849). Tot atunci „s-a ridicat un mic monument spre pomenirea clădirii podului, dar el a fost distrus cu ocaziunea construcţiei liniei căii ferate. Bine că cel puţin a scăpat podul!”, remarca cu tristete doctorul Constantin I. Istrati. O altă refacere s-a făcut în anul 1873, când s-a construit şoseaua Adjud-Oneşti şi aceasta a fost aşezată în dreptul primei cornişe, la 5,30 m deasupra radierului, având ca parapet înălţimea dintre cele două cornişe de 1,20 m, dar cu timpul şoseaua s-a înălţat şi a ajuns la cornişa a doua, la 6,50 m deasupra radierului. Cea mai importantă refacere a fost realizată, conform celor afirmate de C.I. Istrati, în anii 1902-1903.

Peste acest pod trecea, până în anul 1959, Drumul Naţional 11 A, construcţia demonstrându-şi soliditatea mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când pe deasupra sa au trecut tancuri şi alte maşini grele, precum şi după război, pe acolo fiind traseul maşinilor grele de utilaj petrolier, care făceau „naveta” între Ploieşti şi zona petrolieră Moineşti. Modernizarea şi betonarea drumului respectiv în anul 1959 a configurat un nou traseu şoselei, scurtându-l, dar mai ales renunţându-se la două bariere, aflate la câteva sute de metri una de cealaltă, peste calea ferată Adjud – Ciceu, podul rămânând în afara şoselei.

Prin anii ’70-’80 ai veacului trecut s-a încercat ridicarea unui bust al voievodului lângă pod, dar din proiectul iniţial s-a realizat doar soclul. Deşi nu mai este folosit pentru traficul auto, podul de piatră din secolul al XV-lea este încă una dintre mărturiile vocaţiei românilor de a construi lucruri care să dăinuiască în timp, înfruntând vicisitudinile naturii, războaie şi chiar nepăsarea oamenilor.
În prezent podul de piatră al lui Ştefan cel Mare are lungimea de 14 m, lăţimea de 8 m, înălţimea de 11 m, iar deschiderea bolţii este de 5,80 m.

În drumurile dumneavoastră de la Adjud spre Oneşti, la km 24, la câteva sute de metri de la ieşirea din Căiuţi, parcaţi pentru câteva minute, traversaţi pe jos calea ferată, mai faceţi câţiva paşi şi veţi avea posibilitatea să faceţi si o întoacere în timp. Nu veţi regreta.

Vilică Munteanu – Arhivele Naţionale Bacău