Scriam cândva că Leo Butnaru este povestea noastră cea frumoasă de dincoace și de dincolo de Prut, lacrima noastră cea minunată care zâmbește, simultan și cu speranță, către două boabe dumnezeiești de rouă care-și plâng risipirile. Încălecat ca Făt-Frumos-din-Lacrimi-de-Dor pe iluzia noastră cea mare, pe care numai Don Quijote ar mai putea-o struni și doar celălalt mare inocent al lumii, Mîșkin, ar mai putea-o înțelege, el umblă prin lume cu metafora la butonieră, ca un apostol care vestește mereu orizonturi de așteptare optimiste. Pe oriunde-și aruncă ochii peste Prut, pe oricare mal ar fi, el zămislește mereu, cu sufletul său doldora de iubire, punți pe care nicio preaotrăvită Mumă-a-Tuturor-Pădurilor-Lumii nu le-ar putea clinti. Prinț al voroavei înnobilate la marile curți domnești ale spiritului, Leo Butnaru aduce mereu către noi mirosul cel tulburător de otavă al verbului și farmecul unor șoapte în care locuiesc admirabile mirări.
Zilele trecute, dragul Leo Butnaru ne-a trimis unor prieteni recenta sa apariție editorială, ,,Postimperiale sau poezia cicatricelor” (Florești-Cluj, Editura Limes, 2021), cu un autograf special: ,,Dragi prieteni, sigur că nu e cel mai potrivit gest de bunăvoință și considerație să oferi o carte în format PDF, însă carantina sanitară ne mai ține la distanță. Poate se ia negura de pe lume și de pe suflete cât mai curând, să putem a ne vedea, a ne oferi cărțile pe viu. Până atunci, vă expediez o carte de poeme, pe care a avut generozitatea de a mi-o edita prietenul și colegul Mircea Petean. Vă urez sănătate, inspirați și – obligatoriu! – izbândă! Confratern, Leo Butnaru”.
Ori de câte ori citesc din opera lui Leo Butnaru sau îl întâlnesc, îmi aduc aminte de celălalt trezorier al metaforelor lumii, Fănuș Neagu, care, cu drag și îndreptățire, cuvânta ca un zeu cu dezlegare la vorbele mari și ghiftuite de esențe la lansarea volumului „Gladiatorul de destine” (București, Editura Cartea Românească, 1998): „Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău și de bine, adică într-o lume din scoarță de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu știe să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat. Leo, ridică vâslele și lasă vântul să te poarte spre limanul Nistrului românesc, spre Delta uimirilor ce le adună Europa lângă Ceatalul Ismail, spre misterele Carpaților”. Cărțile sale au fost traduse și editate în Franța, Rusia, Germania, Spania, Bulgaria, Polonia, Serbia, Azerbaidjan, Tatarstan, Ucraina. Este preocupat de avangardismul european, în special cel rus și ucrainean, din care a tradus și publicat peste 60 de cărți de autor și antologii, printre care Panorama poeziei avangardei ruse.
Pentru o schiță timidă a portretului lui Leo Butnaru – Poetul, Traducătorul, Eseistul, Omul Cetății, Prietenul – oferim două poeme din volumul recent, grozav leac pentru vânătăile sufletelor noastre…
,,Mi-amintesc: eram student-cursant-militar/ în miez de noapte/
santinelă cu „kalașnikov”-ul gata pregătit/ în minte cu acțiunile necesare în caz de vine cineva/ spre-a ataca perfid puterea sovietică/ sau, posibil, să fie vreun tovarăș din lagărul socialist – ungur/ polonez neamț bulgar/ neexclus chiar frate român/ într-o rătăcire confuză/ și dintr-odată se auzi într-adevăr ceva/ așa/ un foșnet/ ca un zbor de buburuză/ și eu, conform regulamentului, am somat:/ – Stai! Cine-i?!/ Și se auzi un glas pașnic și cuceritor:/ – Eu, Muza./ Brusc mi se spulberă din cap orice precept militar/ fulgerător revenindu-mi în minte/ marea, oceanica poezie a lumii/ cu sonurile-i divine – prin/ culoarul de sârmă ghimpată/ alături de-al negrului nopții hău/ i-am luminat calea cu lanterna și/ de cum se apropie/ îmi amintii neîntârziat întrebarea Annei Ahmatova:/ Ce sunt onoruri, tinerețe, libertate/ În fața musafirei cu flautul în mână?/ Zău!/ Apoi, ușor parafrazat, am întrebat-o pe Anna cea Mare: «Tu/ i-ai dictat lui Dante Comedia despre Infern?»/ Și ea îmi răspunse: «Eu», – acolo/ printre gardurile de sârmă ghimpată/ și inepții imperiale” (,,Santinela, Muza și Ahmatova”).
,,Dincolo de marginea concediului medical/ se face zi de luni/ și trebuie să pleci din nou la birou/ iar până acolo/ în transportul public/ și în firea ta/ (n-ai putea spune involuntar) filosofezi:/ dacă omul nu ar fi rănit/ dacă omul nu ar boli/ dar mai ales dacă nu ar muri/ poezia lumii ar fi nespus mai săracă” (,,Filosofând în transportul public”).
După ce așezi ,,Postimperiale sau poezia cicatricelor” în raftul de lux sufletului, parcă începi să vezi limpede cum ,,se ia negura de pe lume și suflete”.
