Speța de astăzi pune în discuție următoarea problemă de drept: dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal (reținerea unei cauze justificative și excluderea răspunderii penale pentru infracțiunea de luare de mită).
Cu privire la acest aspect, I.C.C.J a stabilit cu titlu obligatoriu că „fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. 1 lit. b teza a II-a din Codul penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. 2 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. 1 teza I-a din C. pen.”
În cauza în care a fost sesizată instanța supremă, inculpatul fusese achitat în fond pentru infracțiunea de luare de mită de către Tribunalul Militar București, reținându-se dispozițiile art. 16, litera c din Codul de Procedură Penală (cu trimitere la cauza justificativă a exercitării unui drept de către inculpat. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel D.N.A., iar instanța de apel a sesizat I.C.C.J. cu chestiunea de drept de mai sus (ținând cont că problema era una nouă și privită în mod neunitar la nivel național)
Argumentele pentru care instanța supremă a hotârât în această manieră sunt următoarele:
„Dezlegarea chestiunii de drept cu care Înalta Curte a fost sesizată, respectiv să se stabilească dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal, presupune lămurirea prealabilă a următoarelor chestiuni de drept:
– care este înţelesul condiţiei cu respectarea legii şi, dacă această condiţie, prevăzută de art. 34 alin. (2), are acelaşi conţinut în cazul medicului angajat sau care îşi desfăşoară activitatea în unităţi spitaliceşti/unităţi medicale private, respectiv în cazul medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate;
– dacă în cazul medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate există incapacităţi/interdicţii de a primi plăţi suplimentare sau donaţii.
Conform unor opinii, art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 ar reglementa expres dreptul pacientului la recunoştinţă.
Dreptul la recunoştinţă în sens larg ar putea intra în discuţie şi în cazul altor profesii în care, particular, se creează o anumită legătură interpersonală ca urmare a unei acţiuni/activităţi/intervenţii de excepţie, cu rezultate deosebite (cazul poliţistului care, riscându-şi propria viaţă, fie în timpul programului, fie în afara acestuia, intervine şi salvează viaţa victimei supuse unei grave agresiuni; cazul pompierului care, punându-şi viaţa în pericol, dincolo de limitele rezonabile impuse de lege profesiei, salvează viaţa unei persoane într-o casă incendiată; cazul educatorului ori profesorului care, printr-o activitate deosebită, educă şi cizelează aptitudini şi abilităţi de excepţie unui elev care câştigă premii naţionale/internaţionale şi dobândeşte consacrare într-un domeniu al culturii, ştiinţei etc.).
În cauza penală aflată pe rolul instanţei care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la aceste aspecte se adaugă o particularitate rezultată din calitatea de militar a medicului, adică persoană care este supusă şi altor rigori impuse de statutul de militar, iar nu numai de statutul de medic într-o unitate publică.
Deşi legiuitorul a adoptat, în anul 2003, deci în urmă cu peste 12 ani, norma înscrisă în art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003, până în prezent nu au fost elaborate şi publicate acte normative subsecvente prin care să detalieze textul legal şi să explice: – noţiunea de „plăţi suplimentare”; – condiţia „cu respectarea legii”.
Această situaţie poate sugera fie ipoteza că, ulterior adoptării legii, cu referire la art. 34 alin. (2), nu s-au apreciat necesare completări, textul urmând să fie aplicat în condiţiile generale ale legii, fie ipoteza nefinalizării demersului legislativ (Ordinul ministrului sănătăţii nr. 386/2004 privind aprobarea Normelor de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 22 aprilie 2004).
Dacă art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 prevede posibilitatea pacientului (chiar interpretată ca un veritabil drept al pacientului) de a oferi plăţi suplimentare sau donaţii medicului („Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii”), această posibilitate recunoscută legislativ pacientului nu impune obligaţia medicului de a accepta aceste liberalităţi.
Examinarea jurisprudenţei instanţelor din România, aşa cum aceasta este publicată în modalităţi accesibile (informatice), nu a relevat cauze penale în care oferirea de către pacient de plăţi suplimentare sau donaţii medicului din unităţi spitaliceşti publice a fost realizată „cu respectarea legii”, iar pacientul sau medicul au fost trimişi în judecată şi, respectiv, condamnaţi ori achitaţi.
Materialul informativ are la bază decizia nr. 19/04.06.2015 a Î.C.C.J. – COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT, publicată în Monitorul Oficial nr. 590/05.08.2023 și a fost realizat de avocat Blăjuț Dragoș – Tiberiu din cadrul Cabinetului de Avocat Dan Nițu.
