Piata bate viata…cu leurda si urzici

In fiecare an, cu mult inainte de a se instala primavara, prin pietele agricole din judet incep sa apara tot mai multi comercianti de ocazie care-si scot la vânzare…saracia. Sunt „urzicarii”, acei sarmani de la tara care-si câstiga existenta vânzându-le nimicuri orasenilor.

Oamenii din popor stiu ca urzicile sunt mai bune când au fost culese „din viul noptii de-o mâna uscativa si crapata”. Tanti Clara Acatrinei, o batrâna de 64 de ani, era asezata la o taraba, aproape de intrarea in Piata Centrala. E din Secuieni si a venit la piata cu o gentuta de urzici. „E greu, maica. Acum, urzicile sunt mici si se culeg greu, una câte una, dar lumea nu vrea sa inteleaga si imi cere sa le dau mai ieftin. Numai cât frig tragem…Eu am venit la piata ca sa fac niste bani pentru analize. Ma costa 120 de lei.”, povesteste batrâna. Imi arata palmele muncite si incheieturile roase de reumatism si artrita.

Are sase copii pe care i-a crescut cu barbatul ei, decedat de vreo 6 ani. „Nici ei n-au serviciu, is amarâti si ei, cine sa-mi dea banii astia? Iaca, vin la piata, mai vând câte una. Am lucrat la IAS Traian si la CAP, acolo m-am imbolnavit. La ridicatura, cu raceala, cu apa rece, la animale. Fac tratament de un an de zile, pentru ca din cauza bolii mi se deplaseaza oasele, imi suceste piciorele, mâinile. Ehe, acum e mai bine, dar…”, se plânge femeia. Mai spune ca a mâncat doar doi covrigi, astazi, pentru ca nu se indura mai mult. Mai apuca sa-mi strige ca a muncit 11 ani si patru luni, dar nu primeste nicio pensie.

Lumea vine pe la taraba batrânei, priveste, intreaba si…pleaca. Chiar si asa, a reusit pâna acum sa vânda de vreo 20 de lei, din care 6 lei o costa chiria mesei. „E cam scump – aud in spatele meu un glas. Iau urzici pentru ca am si sotul bolnav si macar acum, in post, sa facem selectie la ce mâncam. Ne curata sângele. Le prepar cu praz, ca ceapa ne face rau”.

Bani din urzici, pentru copii sarmani

Doua tarabe mai in fata, o alta femeie miniona, mult mai tânara, vinde tot urzici si câteva legaturi de leurda. O cheama Mariana, are 33 de ani si a venit, impreuna cu vecina ei, Anisoara, tocmai de la Luncani, satul Tocila. A ajuns la piata pentru a face bani sa-si hraneasca cei doi copii, o fata si un baiat. E prima zi, si abia a vândut de 30 de lei, dar mai vine si mâine si poimâine, cât e postul de mare.

„Leurda e buna si ca medicament. Noi mâncam mereu din asta, o facem salata, cu ceapa si cu ulei de masline. Are un gust usor de usturoi. Urzici nu cumpar, prefer sa le culeg eu, cu mâna mea, din sursa sigura, de la padure”, imi explica Tatiana Popovici, venita la piata impreuna cu sotul, Ioan, ambii lucratori la o fabrica de incaltaminte din Bacau. Imi spune, râzând, ca, acum, e „intretinuta” de barbat, pentru ca, de un timp, a fost trimisa in somaj. Au chemat-o din nou la lucru, dar fiind proaspat operata „de fiere”, a trebuit sa refuze.

Plutonul de „urzicari” din Piata Mare e completat de o femeie inalta. Gabriela are 44 de ani si e din Bijghir. Vinde urzici cu 1 leu gramada sau…la oferta – 4 la 5 lei.Aflu ca a lucrat inainte de ’89 la „Proletarul”, iar, pâna in urma cu câtiva ani, la „plimba tava” din piata, unde nu au mai primit-o, dupa câteva luni bune cât a stat in spital „din cauza fostului sot”. A ramas cu cei doi copii, o fata si un baiat, ea eleva la Economic, el scolar in Serbanesti.

Facturi umflate si povesti despre tradari in dragoste

Printre comerciantii de ocazie, zaresc si un barbat care pazea putinele frunze ce i-au mai ramas din buruiana miraculoasa. Vasile, de 64 de ani, e de la Galbeni. A plasat strategic o ciuperca „urechea babei”, ca sa-si dea seama lumea ca urzicile-s culese de la padure, si nu de pe marginea drumului. Mai munceste prin sat, pe la oameni, la orice.

„Mâine, nu mai vin, ca nu prea sunt urzici acum. Am fost si la padure, dar degeaba. Nu gasesti”, se plânge batrânul. A fost nevoit sa ajunga in Bacau mai mult pentru ca i-a venit factura la curent de 8 milioane de lei si ceva, desi el nu a consumat atât. „Cu ce sa consum atât, daca eu nu am decât un bec si un televizor? Le-am zis sa vina acasa, sa scoata tot din priza si sa masoare la fata locului, ca nu e bine cum se invârte contorul, ceva nu e la locul lui”, mai spune nea Vasile.

Ni se alatura discret discutiei domnul Iancu, un bacauan de 53 de ani, pensionat, fost angajat la Pobac. E bolnav de diabet. Are o poveste trista de viata. Vorbeste precipitat despre o sotie plecata de multa vreme in Italia, care l-a inselat in mod repetat, de-a ajuns sa faca insulina de patru ori pe zi. E nevoit sa consume „verdeata”, carne aproape deloc. Chiar si asa, e optimist, animat mai mult de gândul ca ii mai are alaturi pe cei doi copii, de care a fost nevoit sa aiba singur de grija, pâna au ajuns la casele lor.

Cum la fel de optimisti par si ceilalti oameni din piata, precupete si comercianti deopotriva, care, intr-o zi mohorâta si rece de inceput de primavara, mai bifeaza inca o data-n calendarul vietii.