Pestele din copaci

„M-am nascut intr-un sat ca oricare altul”. Asa raspunde Nelu (Ioan Prajisteanu), când il intrebi de perioada copilariei. Nu uita sa adauge: „Din lunca Siretului, Schineni, comuna Saucesti, la vreo sase ani dupa terminarea razboiului”.

Erau vremuri de framântari si transformari tulburi. Au fost noua frati la parinti, sapte ramânând in viata. „M-am nascut toamna! Dar prima amintire o am despre un apus rosiatic. Ma aflam lânga prispa de lut a casei, iar mama si tata, cu un cos de nuiele in mâna, mergeau sa culeaga pere de la parul din spatele gradinii. Era un par care facea roade minunate. Fructe mari, zemoase, cu un gust dulce acrisor. Si acum, dupa atâta vreme, parul inca isi face datoria”.

Izvorul de sub deal a fost un alt punct de reper al copilariei. „Izvorul isi revarsa firul de apa cristalina spre islaz. Traiau, in limpezimea aceea, pesti micuti si argintii. Ii prindeam cu mâna apoi le dadeam drumul inapoi, in apa. Fratele lui mama, unchiul Cezar, ne spunea ca daca vom veni a doua zi sa-i prindem, vor fi mai mari. Au ramas acolo sa creasca, sa fie mai mari. La poalele dealului unde izvorul se revarsa intr-un pârâias se facuse un fel de delta mocirloasa, plina de lipitori, broaste, pesti, chitcari – un fel de peste sarpe, pe care daca puneai mâna, tipa. M-a prins unul de deget, de tipam mai tare ca el”.

Trofee de razboi

Scoala primara a facut-o in sat. Isi aduce aminte cu nostalgie de invatatoarea Marcelica Ardeleanu si primii pasi in deslusitul buchiilor. Literele aveau sa-i marcheze cursul vietii, introducându-l in tainele minunatei lumi, creata dupa descoperirea lui Gutenberg, tiparul.

„Nu stiu de unde in casa noastra a aparut o carte cu o coperta colorata. Infatisa o balena, pe care calarea un copil cu un nas urias. Era cartea cu povestea lui Pinochio! Eram la inceputul procesului de deslusire a buchiilor in clasa intâi si, ca sa o pot citi, fratele mai mare, Stefan, m-a invatat alfabetul in cateva zile. Am citit cartea, mai greu, dar am citit-o, ca apoi prin clasa a treia sa o recitesc si sa reusesc sa o savurez cu adevarat”.

Minunata lunca a Siretului, salbatica, plina cu tot felul de vietuitoare, si baltile ce prindeau viata dupa revarsarile de primavara, erau locul de joaca pentru copiii din sat. „Apa, când blânda si ademenitoare, când navalnica si ucigasa, ne chema mereu sa-i facem bucuria de a ne balaci in ea. In incursiunile noastre zilnice, prin lunca, gaseam caschete nemtesti, bucati de arme, tuburi de proiectile, «ramasita» cum ii spuneau oamenii din sat. Luam caschetele acasa si mama dadea in ele mâncare si apa la pasari, la purcei. Erau bune la orice.”

La pescuit… cu sacul

Peste era. Când apele umflate ale Siretului se retrageau, barbatii in putere se avântau in mâlul lipicios, strângând pestii mari. „Pe aia mai mititei ii aruncau pe mal, sa-i luam noi, copiii. Ii caram cu sacul acasa. Mama intindea sârme si-i punea la uscat. Era peste intr-o veselie. Vara puneam vârse, niste cosarci mari de nuiele, fara fund, asezate cu gura intoarsa.

Iarna mergeam la copca. Apa fiind mica ii aruncam afara cu mâna. Prindeam si somn, cu ochii deschisi. Somnul sta la tufe si intre radacini, sub mal, unde sapa curentul apei. Este fioros, ca are mustatile acelea mari.

Ma scufundam si-l prindeam de bot. Odata era sa ma inec. M-am agatat cu capul intre radacini. Degeaba dadeam din picioare. Noroc de un unchi, aflat in apropiere, ca m-a vazut si m-a smuls de acolo. Dupa inundatiile mari, ramâneau pestii prinsi intre crengile copacilor. Asa erau de multi.”

Se mânca „bio” am spune astazi. Pestele era nelipsit din meniul simplu dar sanatos, completat cu „buruienile” si fructele din gradina. „Nu erau bani, de unde bani! Pleca tata, cu caruta, la târg cu un sac de porumb, un cas. Se intorcea cu doua pâini, din care mâncam ca din cea mai mare delicatesa. Mamaliga era baza! Avea bunica un ceaun urias. Ca sa poata mesteca mamaliga, tineam câte doi de ceaun. Lua ceaunul de pe plita sobei, il punea pe un fel de suport facut din câteva tevi recuperate de cine stie unde, iar noi tineam de ceaunul cu mamaliga aurie.

Bunica maruntica, mesteca si mesteca cu facaletul. Apoi punea ceaunul din nou pe plita, pâna când se simtea mirosul, atât de placut, al mamaligii putin arse. Cu un fir de ata de in o taia in bucati. Câte una pentru fiecare. La masa rotunda, cam de un metru jumatate in diametru, ne ingramadeam vreo zece-doisprezece nepoti. Aveam fiecare câte o strachina de lut smaltuit si o lingura din lemn. Nimeni nu ne punea in strachina. Ne luam fiecare cu polonicul. Borsul de fasole cu stevie era minunat. Avea gust de cimbru si de leustean. Un ou moale, cu mamaliga calda, ne completa meniul din acea zi. Avea grija de noi bunica, bunica Marita”.

Doua undite

A schimbat linistea si cântecul pasarelelor cu zbuciumul si aglomeratia capitalei. „Mereu am vrut sa fiu invatator dar nu s-a putut. Tata-mi spunea ca nu e de mine. E o meserie pentru fete. Locul meu e intr-o fabrica si acolo am ajuns… E o neimplinire care m-a apasat intotdeauna. Si acum, când profesia ma poarta prin scoli mi se inmoaie genunchii de emotie…

Ma pregatisem sa dau examen la «Alecsandri». Acolo trebuia sa ajung. Dar destinul a vrut altceva. Scoala de poligrafie din Bucuresti. Era unica in tara care pregatea viitorii poligrafi, o meserie de altfel minunata”. Prima undita adevarata a cumparat-o dupa ce s-a angajat. S-a intors in Bacau dupa studii, lucrând in Tipografie pâna in nouazeci, când a trecut la Editura.

Scrie versuri si publica articole. A fost fondatorul mai multori publicatii si edituri: „Magazin T”, „Politia in Alerta”, editurile „Melior”, „Proplumb” si mai apoi „Plumb”. Din 2005 este directorul revistei „Plumb”. A continuat sa mearga si la pescuit. „La vânatoare am fost când eram mic. Erau multi iepuri. Alergam dupa câte unul sa-l prind. Vedea ca nu-l ajung, se oprea si ma astepta. Apoi iar o tulea, pâna obosea. Stia el ca n-am cum sa-i fac rau. Dar imi place sa pescuiesc la nebunie. Am doua undite amarâte. La lanseta e mai greu, trebuie sa ai o anumita tehnica pentru lansare. Ma bucur de natura. Doar am casa alaturi de Siret dar tot mai iau cortul, vara, si dorm noaptea in lunca. Este cel mai bun leac pentru stres.

Digul construit recent este benefic. Zona de dincolo a ramas aproape virgina. A crescut lastaris, s-a indesit padurea. Sunt caprioare si multi serpi de apa. Abia daca mai gasesti câte o cararuie sa te duca la râu.” Nelu Prajisteanu, fire sensibila si usor melancolica, radiaza o energie pozitiva. Zâmbeste des, larg, interiorizându-si uneori, retrospectiv, privirea. Este genul rar de pescar, care nu se lauda. Stiu ca, in urma cu câtiva ani, s-a clasat pe locul doi la o competitie de pescuit sportiv, organizata la Bibiresti. Merge in Delta câte o saptamâna, la Jurilovca si pe baltile din Bacau, dar afirma: „Tot la mine pe Siret e cel mai frumos!”.

Vin sa o intareasca si versurile din poezia „Dimineata” (volumul „Prizionerul cercului”, editura „Plumb”, 2012). „O ceata de pescari somnorosi/ azvârle cârlige./In oglinda, momeala face valuri/ coborând in adâncuri,/dimineata asta e ca o groapa/ de var nestins/ in care, de-arunci/ un strop de apa,/ s-aprinde/ un abur de aur alb”.

[/lock_content]