Era odata un micut atelier, in centrul orasului, ca o vitrina, unde pescarii veneau sa-si repare obiectele muncii. Este si acum. Parasit, lipit de cladirea unde functioneaza Starea Civila.
De doi ani Costica, meseriasul cu barba sura, nu te mai priveste peste ochelari de la gemuletul situat strategic la inaltime. Veneai suparat, orice om tine la sculele lui, te incuraja, rezolva problema si plecai multumit.
Prin februarie… acum cinci ani, am facut cu el un reportaj intitulat “Doctorul pescarilor”. Ma gândeam c-o fi plecat si el in tarile calde. L-am reintâlnit saptamâna trecuta in magazin la Gelu Cociorva.
Venise sa cumpere cârlige. Am exclamat ceva de genul “Ooo! Ce mai face domnul?!” si i-am intins mâna. S-a oprit privindu-ma prin aceiasi ochelari dar nu a ridicat mâna. Putin descumpanit i-am cautat privirea. Asa e corect. Când dai noroc te uiti in ochii omului.
Gelu imi sopteste la ureche, “nu mai vede”. Ma recomand si fata i se destinde a zâmbet. Isi aduce bine aminte de mine. Intinde o mâna viguroasa si-mi spune simplu: “Nu mai vad de doi ani. Am fost diagnosticat cu Retinopatie diabetica.”
Sincer… am ramas blocat. Cere sa vada, pardon, sa pipaie, câteva cârlige. Discutia se leaga usor. Nu era momentul si nu aveam eu timpul pentru un dialog prelungit. Asa ca-l rog sa stabilim o alta zi, sa stam la o poveste. Accepta.
Vad altfel lumea, mai bine
A venit si acea alta zi, in aceasi locatie. Ca si data trecuta il insoteste sotia si nepotelul Rares Matei, care merge spre trei anisori. Lasat meseriasul pe mâni bune ei pleaca putin sa prospecteze piata. Liniste. Nici clienti nu mai vin. Toti sunt la pescuit.
In afara de Viorel Andru, mai tânar cu zece ani fata de saptamâna trecuta. El a ramas de serviciu la magazin. Constantin Nechifor se aseaza pe scaunelul unde Ninea mestereste. Atractia pasiunii. Isi aprinde o tigara. Cu ce sa incepem? Amintirile copilariei?
Trebuia sa ma tin de scoala
“Cred ca sunt mai mult de cinzeci de ani (acum are cinzeci si noua), de când pescuiesc. Am copilarit in dreptul Insulei. Ma luam dupa cei mai mari si mergeam la Sprait, la Stavilar, unde se adunau plutele venite de pe Bistrita.
Tin minte ca era perioada când se tundeau copacii primavara. Am luat si eu o ramurea, ata si un bold indoit, si ma faceam ca pescuiesc in curte, la lighean, sa ma vada mama. Când n-a mai fost atenta am fugit la apa adevarata. Mi-a dat unul din pescari o râma si-am pus-o in bold. Atunci am scos primul porcusor.
Mâncam bataie sa nu ma mai duc. Era tare periculos. Asa m-am molipsit. De la doisprezece ani mergeam la competitii. Aveam permis de pescuit de pe atunci. Concursurile se organizau la Gheraiesti, in amonte de podul de cale ferata, pe Canal sau pe Bistrita, in zona pompelor. Depindea si de anotimp, de vreme.
Mai faceam si box intre timp. Trebuia sa ma tin de scoala.” A facut parte din prima generatie de elevi instruiti la Scoala Profesionala de pe lânga Uzina de Reparat Avioane (URA), infiintata in saptezeci si doi, devenita Grup Scolar (Liceul nr. 1), in saptezeci si trei, azi Colegiul Henri Coanda.
“Participam la competitii numai daca se tineau in vacanta. Când am terminat scoala aveam contract cu Uzina de Avioane. M-au angajat intâi ca strungar. Câstigam bani buni, sa am si de unde sa cheltui pe ce se gasea mai nou atunci, legat de pescuit. Nu erau ca unditele de acum. Aparuse fibra de sticla dar erau grele. Ca sa particip la competitii presupunea ori concediu, ori cerere de scoatere din productie.
Asta daca aratai ca ai facut performanta, macar la calificari sezonul trecut. Si am fost in fiecare an. Apoi am trecut la CTC (Controlul Tehnic al Calitatii). Asa m-au prins disponibilizarile de dupa… dupa, in nouazeci si trei..”
Meseria, bratara de aur
Lasat pe drumuri cu brio, prin restructurare, prinde gustul libertatii de a merge fara program la pescuit. Visul oricarui pescar. Sa nu mai aiba sefi, sa nu mai aiba interdictii. Dar din ce traiesti?
“Descoperisem un loc, Sub Cetate, la Racaciuni. Nu-mi mai aduc acum aminte cum ii spun astia pe latineste. Cum ii spune Nea Viorele?… Nu la mameloane…. mai la deal. Las ca-mi aduc eu aminte. Un loc pe care-l pregateam din primavara pâna in toamna. Cunosteam adâncimea, pragurile, unde sunt izvoare.
Nadeam in asa zisa intelegere cu partenerul de sport, pestele. In limita suportabila de amândoi. A fost cel mai bun sezon dupa ce am plecat de la Avioane. Din pescuit scoteam hrana familiei. Si visul meu, sa pot sta toata ziua pe balta.
In nouazeci si sase am deschis atelierul. Daca ar fi stiut pescarii cât imi place mie sa repar probabil ca nu mi-ar fi dat niciun ban.” Nu poti opri o poveste ce se revarsa in râul cristalin al amintirilor. Omul din fata mea e tehnic. Stapâneste cuvintele, dar si meseria. E destul sa tina o mulineta in mâna ca sa-ti spuna ce hiba are. Nu-l mai intrerup.
Nu vad apa dar o simt
“Intr-o saptamâna mi-am pierdut vederea. Acum mai vad umbre, asa, la lungimea bratului, când bate lumina.” Nu a renuntat la pasiune. Pensionat de boala nu s-a resemnat. Regreta ca nu mai poate mesteri. Cel mai pretios lucru…? Familia.
Doi baieti si o fata, si doi nepoti. Baiatul cel mare, Marius, doua facultati, pasionat si el, nu mai are timp de pescuit. Monica, mijlocia, a luat si ea un trofeu la Campionatul National Feminin la Pescuitul Stationar, când era junioara.
Acum e in Anglia. Duce traditia mestesugului popular românesc in creatii vestimentare. Mezinul, Albert Nicolae, meserias in instalatii, i-a daruit bucuria celor doi nepoti, Rares Matei si Sofi. Eram curios cum pescuieste acum. “Daca ma aseaza intr-un loc si imi aduc aminte ce configuratie are zona acolo, ii zic sotiei: nu aici, in partea asta sau aialalta, la zece, cinzeci de metri. Bine… stabilim din start unde mergem.
O iau si prin tatonare, adica mai intreb si pescarii care sunt pe mal, ce adâncime are apa, la ce dau, ca sa ma pot orienta. In special pe Siret. Prefer Siretul. Un râu cu surprize, garnisit cu aproape toate speciile de peste din tara. Mergem in locurile cunoscute.” Adica! “De la pod la Dolhasca, vine Zona Romanului si pâna se uneste cu Bistrita, in Lacul de la Galbeni. Am dat si pe Trotus. Sunt râuri. Malurile, albia, timpul le schimba.” Nu vrea sa-mi destainuiasca mai multe de teama ca nu voi intelege.
Dar când e acolo, pe mal la pipait, sta si asculta. Intuieste meandrele curentului, o aude, o vede, o simte. Apa. Pestele e provocarea. Exista motivatia. Fiecare cu simturile lui. Un joc in care iesi invins sau victorios. Cine a cedat?! Unde e limita intre satisfactie si dezamagire? Când l-ai scapat sau… când l-ai eliberat? De ce? Las imaginatia la o parte si revin la subiect. Cum decurge acum o partida de pescuit?
“Intâi imi pregatesc de acasa monturile. Ma ajuta sotia, Albertina. A fost concurenta la Mondiale. Prima din Bacau care a ajuns la Campionatul Mondial Feminin la Pescuit Sportiv, organizat in nouazeci si sase. E cunoscuta de pescari. De treizeci de ani ma insoteste pe balta. Suntem o echipa. Ca palmares… m-am clasat si eu in primii zece in Finala. Când pescuiam la pluta si veneau lânga mine galgiosii, partida parea terminata. Speriau pestele. Strângeam unditele si plecam. Cautam locurile linistite.
Acum, când dau la treizeci de metri distanta, pe fundul apei, galagia ma inveseleste, si ma bucur când vin pescari si se aseaza lânga mine… sa mai invete. Folosesc senzori, clopotei, simt vibratia.“ Mai am intrebari dar ma opresc. Cum ar vedea viitorul? “Acum merg la pescuit când vreau… când vrem… depinde si de asta mic, il ia sotia la doispe de la… Dar ieri am fost la Fundu lui Bogdan, dupa-amiaza. Am dat cu rubeziana… O singura babusca… Mâine? Sa nu ploua…!”
