Cum sunt pasionată, pe lângă teatru, de cinema, stând uneori ore în şir ca să văd două-trei filme, unul după altul, în perioada de după anii ’90 îmi luam de la studiourile de împrumuturi video câte un braţ de casete. Şi nu mă săturam să mă uit la filme de toate genurile, care pătrunseseră atunci în ţară, în noul climat de liberalizare. Unele erau de duzină, dar şi din acelea tot îmi rămânea ceva în memorie: un cadru anume, un peisaj, un chip expresiv, o situaţie sau o replică, un citat. Cum este acesta:
„Nu puterea îi face pe oameni mari, ci persistenţa sentimentelor”. E din Nietzsche şi conţine un mare adevăr, pe care puţini îl ştiu şi-l înţeleg, în orice caz nu „oamenii recenţi”, lipsiţi de educaţie, de cultură, fără caracter şi fără trecut. Indivizi mărunţi, care văd numai suprafaţa lucrurilor, dar sunt orbiţi de ambiţii şi sunt ahtiaţi după putere, vrând să ajungă neapărat cineva. Mai ales în dragoste, mi-a venit asta în minte pentru că se apropie Dragobetele, bătalia pentru putere, dominaţie, nu are ce căuta. Fiindcă numai prostia e dominatoare. Oamenii inteligenţi sunt flexibili (ca trestiile pascaliene), se îndoiesc adesea (cartezian), au nuanţe în gândire, fiind conştienţi că nu deţin adevărul absolut. Cu mintea lor deschisă acceptă diferenţa, diversitatea lucrurilor, fiind întotdeauna de partea libertăţii de expresie, de opinie.
Mă întorc la sentimentul de dragoste, ca să mă opresc la o interesantă carte a lui Alain Finkielkraut, numită „Şi dacă dragostea ar dăinui”. În ea, cunoscutul eseist francez pune mare accent pe descoperire, pe senzaţia de uimire permanentă dintr-o relaţie vie, autentică, afirmând că există fiinţe infinit demne de a fi iubite. El însuşi a avut norocul să întâlnească o astfel de fiinţă, trăind împreună de peste trei decenii. După părerea sa, cuvântul ar trebui să-l angajeze pe cel îndrăgostit.
„Spunem te iubesc, dar nimeni nu se mai socoteşte obligat să respecte această făgăduiala de eternitate. Mi se pare că dragostea lipsită de orice făgăduială nu e decât o modalitate a consumului”. Bun, și vine Frédéric Beigbeder și recunoaste că şi el este de acord, făcând aceeași dureroasă constatare în romanul său „Dragostea durează trei ani”. Carte scrisă într-o stare de „profundă depresie”. El remarcă legătura strânsă dintre sentimentul dragostei şi cuvânt, insistând pe faptul că generaţia mai tânără se fereşte să folosească vorbe prea mari, preferând un „te preţuiesc” în loc de „te iubesc”. Nuanţă foarte importantă, nu-i așa? Beigbeder se recunoaşte un „romantic frustrat, un exasperat tenace”, un pesimist care vede cum dorinţa se toceşte, de la o vreme, într-un cuplu, pentru că trăim într-o lume în care există: cultul hedonismului, posibilitatea întâlnirilor virtuale, eliberarea tuturor imaginilor sexuale, în publicitate, în lumea modei.
Adevărul este că mai toţi scriitorii contemporani importanţi înregistrează în scrierile lor acest „sfârșit al dragostei”, Beigbeder punctând cu umor şi că el însuşi nu a reuşit să treacă pragul fatidic al celor trei ani, în relaţiile sale. În schimb, Alain Finkielkraut se arată convins de caracterul ireductibil al dragostei, văzută şi înţeleasă ca o posibilitate umană esenţială de cunoaştere. Iar un partener poate fi unic, de neschimbat, inimitabil. Cât priveşte dragostea adevărată, aceea care va dăinui, ea presupune exigenţă, dar şi iertare, respect reciproc şi agapè. Dacă ai şansa să întâlneşti o persoană spirituală, generoasă, tandră. Pentru că, la urma urmelor, tandreţea e mai preţioasă decât dragostea.
