Intrarea lor in lume nu a inceput cu “pui drag, pui scump”, si “nani-nani”, cântec de leagan duios susurat de vocea mamei, ci cu tresariri, deruta, chipuri straine, lungi, nesfârsite ore de tacere si singuratate. “Unde sunt? Cine sunt?” In maternitatea alba, rece, nu le-a raspuns nimeni. Mama fugise. Iar daca, totusi, unele au fost luate acasa, acolo era zgomotul si furia, alcoolul si violenta, frica si foamea. Tinerele din Centrul de Integrare al Asociatiei “Betania” vorbesc cu mare greutate despre viata lor.
Nu e usor sa povestesti despre suferinta fara sa acuzi. Iar ele nu vor sa acuze, vor sa uite. Unele insa nu reusesc. “Am fost parasita in spital, mai mult nu stiu. Parintii locuiesc in Bucuresti, in Sectorul 2, i-am cautat dar nu i-am gasit. Am facut, si eu, o incercare. Eu ii consider morti. Pentru mine, parintii sunt morti”, marturiseste Narcisa, o tânara care a crescut intr-un centru din judetul Iasi, apoi a fost victima a traficului de persoane, fiind salvata de autoritati din ghearele ticalosilor.
“Lucrez ca personal de curatenie, dar sunt in cautarea altui job. Am fost la o proba intr-o fabrica de ambalaje si imi place mult mai mult.” E neincrezatoare, deprimata, speriata ca o ciuta incoltita de lupi. Timp de 20 de ani, asistentii sociali i-au fost “si mama, si tata”, insa nu stie ce inseamna o familie si nici nu-si doreste o familie, sustine ea. “Ma gândesc zi si noapte la faptul ca parintii mei m-au parasit”, spune Narcisa, intunecata, privindu-si pantofii, parca nereusind sa ierte.
Botezata la 14 ani, când a primit buletinul
La 21 de ani, Magdalena iradiaza iubire, bucurie, energie. E ca si cum ar vrea sa-i sarute pe toti dar se stapâneste si ii imbratiseaza doar din priviri. “Eu am fost crescuta de un asistent maternal, spune tânara. Stiu cine sunt parintii naturali, dar am preferat sa-mi vad de viata mea.
Pentru mine cea care m-a crescut e mama mea. E si mama mea, si nasa mea, ea m-a botezat! La 14 ani, de ziua mea, pe 30 septembrie, mi-a facut o surpriza. A fost darul ei, nu pot sa uit acea zi. Tine foarte mult la mine!” Asistentii maternali sunt in vârsta acum, au peste 60 de ani, dar Magdalena e permanent in legatura cu ei chiar daca locuiesc departe, in Podu Turcului: ”Ii vizitez, iar daca nu pot sa ajung acasa vorbim la telefon, nici nu as putea sa nu tin legatura cu ei, sunt parintii mei!” La Betania “e foarte bine”, dar isi doreste sa aiba, pe lânga o slujba stabila, “o casa a mea si o familie fericita!” Si le va avea pentru ca Magdalena crede in fericire.
A primit ajutor si vrea, acum, sa ajute!
E tacuta, realista, nu foarte doritoare sa faca marturisiri. Tine ascunse in suflet, ca intr-un sipet, tristetile trecute si nadejdile viitoare. Florentina are 24 de ani, dar privirea ei patrunzatoare si resemnata, ca a unei femei in vârsta, pare a spune “Nu stiti nimic!” Si ea a fost incredintata unei familii de asistenti maternali.
A stat 15 ani cu acestia si, recunoaste ea, “a fost grea despartirea”. Tatal natural a vizitat-o o singura data, când avea noua ani, iar mama, niciodata. O intreb ce face acum, ce planuri are, dar nu-mi raspunde.
“E buna, e harnica, e responsabila si a fost foarte apreciata in fabrica, dar nu s-a putut adapta”, intervine Claudia Lovin, asistent social, incercând sa refaca puntea dintre noi. Florentinei nu i-a placut in atelierul de confectii in care lucra, asa incât isi cauta altceva. “Sunt increzatoare ca imi voi gasi o noua slujba si ca totul va fi bine, spunea ea, dorind brusc sa ma lamureasca. Vreau sa iau Bac-ul si sa dau mai departe. O varianta ar fi Facultatea de Asistenta Sociala. Cred ca as putea sa-i ajut si sa-i inteleg pe cei aflati in dificultate pentru ca si eu am avut nevoie de ajutor.”
