23 decembrie 2024

 Sihăstriile labirintului

 ,,Pentru a exista un om fericit, trebuie înainte de toate să fie un om”

Antoine de Saint-Exupéry: ,,Micul Prinț” (București, Editura Cartex, 2020). O poveste filosofică de nicio sută de pagini în care, pe fondul ciudățeniei lumii adulte – ,,Oamenii mari nu înţeleg niciodată nimic singuri şi este obositor pentru copii să le tot explice”–, libertatea și fericirea ne deschid mereu orizonturi seducătoare. După Biblie, este cea mai tradusă carte din lume. Într-un top important, apare ca fiind cea mai bună carte a secolului al XX-lea.

În alte scrieri ale sale – „Scrisori către un ostatec”, „Să dai un sens vieții“, „Zbor de noapte”, „Pământul oamenilor”, „Pilot de război”, dar mai ales în ,,Citadela” (Iași, Editura Junimea, 1977) – vom găsi gânduri despre fericire care îl vor locui și pe Micul Prinț… ,,Dacă vrei să înţelegi cuvântul fericire, trebuie să-l înţelegi ca răsplată şi nu ca scop”… ,,Nu există nici o speranţă a fericirii, cu excepţia relaţiilor umane”… ,,Pentru a exista un copac înflorit, trebuie mai întâi să existe un copac, iar pentru a exista un om fericit, trebuie înainte de toate să fie un om”… ,,Nu-mi cere, deci, mie, conducător al unui imperiu, de a cuceri fericirea pentru tot poporul meu. Nu-mi cere mie, sculptor, să alerg după frumuseţe; m-aş opri în loc, neştiind încotro să alerg. Cere-mi doar să le clădesc un suflet în care un asemenea foc să poată arde”…



Micul Prinț simte că punțile dintre oameni și miezul lor de lumină sunt în destrămare, sufletul fiindu-le sufocat de rutină, conveniențe și prejudecăți. El vrea să scuture colbul de pe ființarea care a fost robită de algoritmul obosit al supraviețuirii. Când suntem la ananghie, încercând să decriptăm rosturi esențiale, poate că ar trebui să ascultăm vocea aceasta inocentă care ne invită să privim lumea fără prejudecăți, ne spune că adulții sunt înrobiți de opinii preconcepute și că singura șansă de evadare din acest infern o reprezintă întoarcerea la izvoarele ludicului, la puritatea naturală, cea a copilăriei. Micul Prinț schimbă strategiile noastre gnoseologice înțepenite în amorțirea obișnuințelor: „Ochii […] sunt orbi. Cu inima trebuie să cauți!“ (Antoine de Saint-Exupéry, „Micul Prinț“, București, Editura Cartex, 2020, p. 78). Frate de cruce cu Micul Prinț (și) în atitudinea față de prejudecăți, naratorul, Antoine de Saint-Exupéry, își amintește de faptul că, prunc fiind, pornind de la mesajul tulburător găsit într-o carte – „Șerpii boa își înghit prada dintr-odată, fără s-o mai mestece. Pe urmă, nu mai sunt în stare să se miște și dorm întruna, timp de șase luni, cât ține mistuitul“ (ibid., p. 9) – a realizat primul său desen pe care, încredințat că a debutat fericit în râvnita profesie de pictor, l-a oferit vederii „oamenilor mari“, așteptând confirmarea discursului său estetic: „Le-am arătat oamenilor mari capodopera mea și i-am întrebat dacă desenul acesta îi sperie. Ei mi-au răspuns: «– De ce să te sperii de-o pălărie?» Desenul meu nu înfățișa o pălărie. Înfățișa un șarpe boa care mistuia un elefant. Am desenat atunci șarpele boa pe dinăuntru, pentru ca astfel să poată pricepe și oamenii mari. Ei au întotdeauna nevoie de lămuriri“ (ibid.). Dezamăgit, decide să renunțe la pasiunea sa. El nu și-a dezlipit însă niciodată speranța de gândul că va găsi totuși măcar un singur „om mare“ care să priceapă esența mesajului său, deși, între timp, fiind foarte dezamăgit, hotărâse că nu va mai fi pictor: „Când întâlneam pe câte cineva care-mi părea mai dezghețat la minte, îl puneam la încercare cu ajutorul primului meu desen, de care niciodată nu m-am despărțit. Voiam să știu dacă avea o minte într-adevăr pătrunzătoare. Numai că răspunsul era mereu același: «E o pălărie». Atunci eu nu-i mai pomeneam nici de șerpii boa, nici de pădurile virgine, nici de stele. Căutam să fiu pe înțelesul lui. Stăteam cu el de vorbă despre bridge, despre golf, despre politică și despre cravate. Iar el era încântat că făcuse cunoștință cu un om atât de așezat“ (ibid.).

Micul Prinț este o minune de om care ne spune că și frumusețea unei singure flori ne poate lipi sufletul de fericire: ,,Dacă cineva iubeşte o floare care nu există decât într-un singur exemplar în milioane de stele, asta e de ajuns pentru ca el să fie fericit când le priveşte. El îşi spune: «Floarea mea este acolo undeva…» Dar dacă oaia mănâncă floarea, pentru el este ca şi cum, brusc, toate stelele s-ar stinge! Şi tu crezi că asta nu e important!” (ibid., p. 21).

Este o fericire pe care, probabil, numai un Don Quijote ar mai putea-o visa. Dar ce fericire: necondiționată, netrucată, fără costuri terestre… ,,Adio, îi spuse el florii. Dar ea nu îi răspunse. – Adio, repetă el. Floarea tuși. Dar nu din cauza vreunei răceli. – Am fost prostuță, îi spuse în cele din urmă. Îţi cer iertare. Să fii fericit. El se miră de absenţa reproșurilor. Stătea cu globul în mână, surprins. Nu înțelegea acest calm al florii. – Da, te iubesc, îi spuse floarea. Nu ai ştiut nimic despre asta, din vina mea. Asta nu mai are nici o importanţă. Tu ai fost la fel de prostuț ca mine. Să fii fericit… Lasă globul ăla în pace. Nu îl mai vreau” (ibid., pp. 27-28).

Fericirea poate fi găsită în gestul mărunt, într-un strop de civilizație, într-un ritual, de pildă: ,,– Ar fi fost mai bine să fi revenit la aceeaşi oră, spuse vulpea. Dacă vii, de exemplu, la ora patru după-amiaza, voi începe să fiu fericită de la ora trei chiar. Cu cât timpul va trece, cu atât voi fi mai fericită. La ora patru voi fi agitată şi neliniștită; voi descoperi fericirea! Dar dacă vii fără nicio socoteală, nu voi şti la ce oră să îmi pregătesc inima… Trebuie ritualuri” (ibid., p. 55). Un ritual? Dar ce este un ritual?… ,,E ceva cu totul uitat, spuse vulpea. Este ceva care face ca o zi să fie diferită de alte zile, o oră de alte ore. Există un ritual, spre exemplu, la vânătorii mei. Ei dansează joia cu fetele din sat. Atunci joia este o zi minunată! Mă duc să mă plimb până în vii. Dacă vânătorii ar dansa nu se ştie când, zilele ar fi toate la fel şi eu nu aş avea deloc vacanţă” (ibid.)…

Cât de puțin îi trebuie omului ca să fie fericit! Drumul către o fântână, de pildă: ,,Ah! îi spusei Micului Prinţ, sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu nu mi-am reparat încă avionul şi nu mai am nimic de băut şi aş fi fericit, la rândul meu, dacă aş putea merge încetișor către o fântână!” (ibid., 59). Sau culoarea unui fir de nisip: ,,Dar ochii sunt orbi. Trebuie să cauţi cu sufletul. Am băut. Am respirat adânc. Nisipul are în zorii zilei culoarea mierii. Eram fericit şi din pricina acestei culori de miere. De ce ar fi trebuit să fiu trist?” (ibid., p. 63).

Micul Prinț ne spune că fericirea vine mereu către noi din viața lucrurilor simple. Ea se află mereu aici, sub ochii noștri. Nici nu trebuie să întinzi mâna către ea: ,,Atunci stau şi mă întreb: «Ce s-a întâmplat pe planeta lui? Poate că oaia a mâncat floarea»… […]. Uneori îmi zic: «Bineînţeles că nu! Micul Prinţ îşi pune în fiecare seară floarea sub globul de sticlă şi are bine grijă de oaia lui…». Atunci sunt fericit. Şi toate stelele râd încetișor” (ibid., p 72).

Dar nefericirea? Poate fi o cale spre fericire? Poate, crede eroul nostru: ,,Şi Micul Prinţ avu o adevărată izbucnire de râs care mă irită mult. Eu vreau să mi se ia în serios lucrurile nefericite care mi se întâmplă” (ibid., p. 7). Un apus de soare, sursă de fericire pentru tine, dar pe care, din nefericire nu-l poți vedea, poate fi apropiat foarte ușor, dacă știi să găsești calea: ,,Într-adevăr. Când este miezul zilei în Statele Unite, în Franţa soarele apune, precum ştie toată lumea. Ar fi suficient să se poată merge în Franţa pentru un minut pentru a asista la un apus de soare. Din nefericire, Franţa este foarte departe. Dar pe mica ta planetă era suficient să tragi scaunul cu câţiva paşi. Şi tu puteai vedea apusul de soare de fiecare dată când doreai”… ,,Într-adevăr. Când este miezul zilei în Statele Unite, în Franţa soarele apune, precum ştie toată lumea. Ar fi suficient să se poată merge în Franţa pentru un minut pentru a asista la un apus de soare. Din nefericire, Franţa este foarte departe. Dar pe mica ta planetă era suficient să tragi scaunul cu câţiva paşi. Şi tu puteai vedea apusul de soare de fiecare dată când doreai”… (ibid., p. 18).

Totul este proaspăt la Micul Prinț. Până și privirile care caută orizonturi, căci el îți spune că dacă vrei să construiești un vapor, nu trebuie să începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori și alte materiale, ci să-i înveți mai întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârșită… Există două monologuri celebre care au ca vedetă incertitudinile, cele mai mari adversare ale prejudecăților. Despre unul, ,,Marele Inchizitor“ dostoievskian, cu discursul său despre libertate și fericire am amintit. Celălalt este monologul din „Hamlet“ (actul al III-lea). Om al Renașterii, tânărul Prinț al lui Shakespeare își mobilizează toate resursele ambiționând curajul unei gândiri libere de orice prejudecăți în gândul care tulbură frumos, de sute de ani, conștiințele: „A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea…“ (William Shakespeare, „Hamlet“, în „Opere complete“, vol. 5, București, Editura Univers, 1986, p. 371). Sub semnul acestei dileme s-a născut una dintre dezbaterile majore care vizează sensul vieții, fericirea, destinul. Adaug acestor două monologuri și pe cel al Micului Prinț. Un monolog risipit în firimituri divine de cugetare. „Micul Prinț“ este un tratat metafizic despre timp, viațămoarte, prietenie, dragoste, speranță, fericire, lumină, despre nimic și despre… totul. Acest tratat care poate fi citit cu aceeași bucurie/ uimire/ voluptate de către Kant, Einstein sau pruncul care-a dezlegat binișor tainele abecedarului… Ce simplu: Micul Prinț (Marele, Uriașul Prinț al Spiritului, îi zic eu), o mogâldeață zămislită din plămada fantasticului, evadând de pe un asteroid (B612), călătorește (și) pe o planetă ciudată, numită Pământ, și privește lumea cu ochii inocenței sale desăvârșite, fără nici cea mai mică umbră de prejudecată… Cu Micul Prinț m-am împrietenit atunci când am înțeles că este îndrăgostit nu doar de incertitudini, că este un vânător de prejudecăți, ci mai ales atunci când am priceput că trăiește într-un cuceritor univers fantastic. E drept că și Jorge-Luis Borges m-a îmbrâncit frumos către el, atunci când mi-a spus că realul este ceea ce durează puțină vreme, că e împrejurarea, în vreme ce fantasticul este ceea ce durează mereu. Așadar, privind cu ochii minții și ai inimii către orizonturile temporale îndepărtate, irealul, fantasticul sunt mult mai… reale. Mi se pare că mai ales în acest orizont caută fericirea Micul Prinț.



spot_img
Ce condiții trebuie să îndeplinească articolul
- Advertisement -
spot_img